Scurtă istorie a comunismului: capricii ideologice şi consecințe culturale

 Mărturii despre exilul românesc (dialog cu dl. Andrei Brezianu) 

 1.) Domnule Brezianu, aş fi deosebit de interesat să începem dialogul de faţă prin a ne raporta la opera dvs. literară, la stilistica ce stă la baza ei şi desigur la maniera în care ea s-a impus în câmpul literaturii române. De asemenea, care au fost principalele direcţii literare pe care le-aţi adoptat în demersurile dvs. scriitoriceşti? Atunci când, în îndepărtatul ianuarie al anului 1985, treceam frontiera de apus a ţării, ascuns în micul meu bagaj se afla, scris cu literă minusculă, lipit între două coperţi ale unei cărţi inofensive, un segment şi --pe capitole--, planul de lucru al unei proze subversive, The Dracula Conversations. Era, în miez, proiectul meu de a duce până la capăt, în Occident, o proză de idei inspirată din realitatea cotidiană a României de atunci, sugrumată până la asfixie de dezlănţuirile genocidale din ultimii ani ai dictaturii statului totalitar comunist. Primul capitol, bătut în secret la maşină, luase deja calea libertăţii, trecut --graţie unor prieteni americani-- peste vămile cucului. Prin forţa împrejurărilor în care am fost silit să-mi refac viaţa după sosirea mea în Lumea Nouă, acel proiect --rămas din păcate îngropat--, mă reprezintă din mai multe puncte de vedere. Neterminat, nepublicat, el atestă, printre altele, zăbava cu care trag brazdă în preamarele câmp, presărat cu multiple provocări, al literelor româneşti de astăzi. Scrupulul faţă de perfecţiunea formei finale nu e decât o explicaţie parţială. Am scris mereu printre picături, atât în anii de demult, când îmi făceam debutul în proză (cu un roman alegoric, Ieşirea la ţărmuri, după ce, mai înainte, debutasem, în eseu, cu volumul Odiseu în Atlantic), cât şi mai târziu, când am izbutit să public --nu fără aspre confruntări cu cenzura--, Castelul Romanului, o parabolă a supravieţuirii, proză cu cheie, din care roşul --culoare cu repetată trimitere la regimul comunist--, cu toate că abil strecurată în ţesătura naraţiunii, a trebuit eliminată din text. Ceea ce am publicat în toţi acei ani de demult s-a făcut mereu printre picături, printre numeroasele traduceri pe care, din necesităţi legate de subzistenţă, le-am lucrat, folosindu-mă de ferestrele de răgaz din absorbanta mea muncă în redacţia revistei Secolul 20. Apoi, în anii de exil american, contrar marilor speranţe pe care le nutrisem iniţial, constrâns de împrejurări, am fost practic nevoit să încetez să mă mai manifest ca scriitor, ceea ce a putut crea aparenţa unui gol. Angajat să lucrez --nu în cultură, nu în cadrul unei universităţi (aşa cum îmi dorisem cu fervoare)--, ci la un post de radio; şi nu la un post oarecare, ci la postul de radio al guvernului american, timp de aproape şaisprezece ani, vocea mea publică de scriitor a amuţit. Acestea erau regulile la Vocea Americii -- fără exprimări personale, fără ieşiri publice, editoriale ori de altă natură, fără manifestări literare care să poată fi apropiate de politicile postului care –în strictă echidistanţă şi obiectivitate—avea menirea de a furniza, pe lângă punctul de vedere oficial al guvernului american, informaţie critică –clar, răspicat, echilibrat formulată--, publicului ascultător din (pe-atunci), îndepărtata Românie. Departe de literatură, am purtat astfel pe umeri asaltul cotidian, necruţător, al efemeridelor, cele ce sorb în flux continuu energiile oricui poartă responsabilităţi în presa zilnică, mai mult încă, la un post de radio ca cel al guvernului american, unde, timp de peste zece ani, până la desfiinţarea postului, am purtat, în calitate de director, răspunderea integrală a emisiunilor în limbă română. Pe lângă faptul că îmi lipsea timpul, acea lume a ficţiunii, universul amalgamat al metaforei cu frumosul şi imaginarul nu aveau încuviinţare să creeze --legate de un nume-- posibile interferenţe cu marea scenă a comunicării jurnalistice oficiale, precumpănitor dominată de politic. Aici, diferenţa dintre regulile de la Europa Liberă şi cele de la Vocea Americii era clară şi riguros respectată. Oprită de împrejurări, ulterior depăşită în mare parte de evenimente, cartea The Dracula Conversations a rămas aşadar în şantier. Singurele mele ieşiri editoriale din acei ani au fost --cu aprobarea superiorilor--, momentul publicării primului dicţionar consacrat, în engleză, Moldovei istorice şi Basarabiei The Historical Dictionary of the Republic of Moldova (care a cunoscut două reeditări) şi colaborarea la volumul colectiv de aprecieri critice Romania: A Case in Dynastic Communism. Am revenit la preocupările mele literare abia după 2001, anul când, încheindu-şi misiunea, Vocea Americii în română a amuţit la rândul ei, devenind un venerabil capitol de istorie. Cât priveşte ceea ce s-ar putea numi direcţia mea literară, aş prefera să las pe alţii să vorbească; ea a fost bine surprinsă, cred, de autorii Dicţionarului Scriitorilor Români: „modalităţi epice diverse se conjugă în romanele lui Andrei Brezianu pentru a da naştere unor alegorii complexe, unde istoria sau arhetipurile funcţionale ale prozei de imaginaţie sunt reorganizate într-o viziune mitică, îmbinând fantezia şi imaginaţia cu erudiţia, cu zâmbetul ironic şi cu provocare intelectuală”. Sau de scriitorul şi polemistul Mircea Mihăieş: „prin producţia sa literară, scrisă într-o tonalitate care îl singularizează în peisajul literar drept unul din cei mai originali prozatori în latura eseistică, Andrei Brezianu sfidează orice separare a genurilor”. Am fost numit, poate tocmai de aceea, un prozator excentric. Cartea mea cea mai recentă, apărută anul trecut la editura Galaxia Gutenberg, este şi ea o proză sui-generis, provocator intitulată Incorect în Epithymia – tribulaţiile şi sfârşitul lui Dennis Little. Naraţiunea oferă puncte de miră servind --în cheie romanescă-- la înţelegerea câtorva dintre paroxismele, conflictele şi dezbinările lumii (vechi şi noi) în care trăim, "mândra lume nouă" în ale cărei oglinzi încercăm să desluşim sensuri care să ne dea, cât de cât, satisfacţie. Este vorba, din nou, de un roman de idei, o proză intelectuală de structură singulară. E aventura --până la un punct livrescă, vitală totuşi -- a unui personaj prins între dileme, navigând suişurile şi coborâşurile ispitelor vieţii moderne şi post-moderne (Epithymia, în convenţia cărţii, este Lăcomia), urcând şi coborând printre capcanele munţilor de informaţie ce percutează în şoc continuu ochiul şi urechea omului de azi, cocoţat de Providenţă pe piscul (unii zic final) al istoriei. Sugestiv, pentru coperta cărţii, am ales o pictură a renascentistului Lorenzo Lotto, alegoria viciului şi virtuţii. Ca şi prozele mele anterioare, este o carte spărgătoare de tipare, mai greu de clasificat. In câmpul literaturii române profilul meu nu este aşadar uşor de definit. Mi s-a dat loc printre eseişti şi critici. Mi s-a dat loc printre traducători. E adevărat, ca traducător, am tălmăcit din Jonathan Swift A Tale of a Tub (“Povestea unui Poloboc”) şi Journal to Stella (“Jurnal pentru Stella”), care au fost apreciate la vremea lor, în anii şaptezeci, ca versiuni de referinţă. Am tradus din Shakespeare. Versiunea mea după As You Like It (“Cum vă place”), a fost aplaudată la vremea ei. Cea mai recentă realizare cu care m-aş putea recomanda în calitate de traducător e, cred, noua versiune după originalul latin a capodoperei lui Thomas a Kempis De Imitatione Christi (re-editată de patru ori după 1992). Se reflectă, în ea, formaţia mea teologică de tinereţe, care a jucat şi joacă un rol dăinuitor în preocupările mele. Rămân de bună seamă şi un eseist, cărţile mele anterioare Odiseu în Atlantic (Premiul Uniunii Scriitorilor), Translaţii, şi, mai recent, Itinerarii euro-americane (2004) şi Între Washington şi Bucureşti (2006) stau dovadă în acest sens. Mi s-a aplicat eticheta de cărturar, erudit, istoric, istoric al culturii (pentru acea primă enciclopedie în engleză a Moldovei şi Basarabiei istorice). Datorită implicării mele în publicistică, am fost numit chiar “analist politic”. Nu contest că sunt un observator al scenei politice, un privitor al istoriei în mers. Nu însă, în sens tehnic, un analist. Trebuie să recunosc, pe de altă parte, că experienţa mea în jurnalistica radiofonică internaţională mi-a dat prilejul unei cunoaşteri nemijlocite a acţiunii umane cotidiene la nivelul ei cel mai înalt, cu reverberaţii şi efecte antrenând câteodată –ca într-un roman de proporţii uneori enorme— destinele a milioane de oameni. E vorba de acţiunea umană de tip politic, care, în ultimă instanţă, nu este decât o biată acţiune umană investită însă de destin cu puteri uneori excesive, cele care trecând dincolo de destinul individual al celor mulţi, declanşează mutaţii de soartă pentru mult mai mult decât ar putea reprezenta personajele unei singure familii. Proza din toate timpurile abundă în situaţii de familie, căci --ceea ce spun e un truism-- comedia umană se învârte adeseori (şi cât se poate de relevant) , în jurul unor situaţii de familie. Există însă şi familia umană într-un sens mai vast. Personajele, nu numai pe scena vieţii cotidiene, dar şi pe scena mai mare a istoriei, se definesc, şi nu în ultimul rând, prin efecte proiectate asupra celorlalţi. Istoria mare în mers, mai cu seamă văzută dintr-un loc înalt, îşi are şi ea eroii ei, cu ideile lor --cu efecte şi impact – uneori sub formă de ghioagă sau de bumerang-- asupra familiei umane. Nu e foarte la modă, poate nu întodeauna săbuită, zugrăvirea acestora. Dar nu-i mai puţin adevărat că şi acest nivel de viaţă oferă câmp fertil ficţiunii romaneşti --pe paliere proprii, fabula, alegoria romanescă, fiind două dintre acestea. Incorect în Epithymia face parte din această categorie. 2.) Sunteţi unul din numele reprezentative ale exilului românesc, una din vocile puternice ale românilor democraţi aflaţi dincolo de hotare într-o perioadă în care cei rămaşi în ţară nu aveau posibilitatea de a se apăra. Care au fost motivele în virtutea cărora aţi fost nevoit să vă stabiliţi în străinătate şi ce impact a avut asupra dvs. spaţiul în care aţi emigrat? Raţiunile emigrării trebuiesc căutate în drama locului de care te desprinzi, desigur nu în sens intim, spiritual, ci ca ruptură dureroasă, prin costisitoare distanţare fizică, sentimentală şi afectivă. Reluându-mi, cu enorme sacrificii, viaţa de la zero printre străini, locul fizic de care m-am desprins a fost, evident, România demenţei politice a regimului totalitar ceauşist. Pe plan particular, împrejurările m-au făcut să mă desprind totodată de Secolul 20, pe atunci o oază de cultură înaltă într-o lume intelectuală care, pe planul exprimării publice, devenise o cutie de rezonanţă calpă pentru cultul deşănţat şi absurd al cezarului, al dictatorului care, prin hotărârile lui nebuneşti, proclama “o epocă de aur” a ţării, în timp ce, prin politici de un sadism feroce, înfometa şi extermina prin frig şi asceză forţată un întreg popor. Falsitatea strigătoare la cer a discursului public, dictatura asupra expresiei prin cuvânt, a literaturii, cenzura şi controlul ideologic deveniseră insuportabile. In redacţia admirabilei reviste la care lucram, printr-un fenomen pe care, privind retrospectiv, nu mi-l pot explica decât prin dibăcia şi priceperile relaţionale ale redactorului şef— toate acestea erau estompate şi, într-o manieră aş spune suprarealistă, nu atingeau şi nu loveau aproape deloc prestanţa, actul de prezenţă al publicaţiei. E drept, câmpul ei de comentariu şi expresie erau literele şi artele lumii largi, creaţiile marilor sau mai micilor culturi din afară. Dar efectul de contrast tranşant cu durerosul peisaj publicistic si cultural al României ceauşiste --“Stima noastră şi mândria Ceauşescu România”—prăpastia crescândă dintre sinistra realitate şi discursul public triumfalist din acei ani de paroxism ai dictaturii, devenise pentru mine o pricină de frământare obsesivă. Simţeam nevoia să mă desprind de ceea ce, moralmente, mi se părea a constitui partea mea involuntară, proprie totuşi, din acea construcţie de imagine. Mă ispitea gândul să evadez, să revin la munca de jos, să mă distanţez, într-un gest de frondă, de insuportabila alunecare în fals din literele şi discursul public şi oficial al ţării. Mai înainte, minor încă, în anii când dictatura îmbrăca formele ei cele mai crunte, cu tatăl meu la Canal, iar apoi când, îndepărtat de la studii, lucram, în anii cincizeci, ca ajutor de instalator pe şantierele trustului Sovromconstrucţie, şi mai târziu, în anii şaizeci, ca presator în atelierele cooperativelor “Arta lemnului” şi “Arta Aplicată”, îmi însuşisem, putusem practica şi alte forme de supravieţuire individuală sub comunism. Dar situaţia, aici, era diferită. Departe erau anii politicii de destindere şi dezgheţ --sfârşitul anilor şaizeci-- când, cu întârziere, putusem să-mi reiau şi să-mi continui studiile, după ce partidul ridicase piedica admiterii în învăţământul superior pe bază de dosare. Prin revers, planul meu din anii optzeci --anii de culminaţie a genocidului cultural ceauşist--, fusese să fug din discursul public, din lumea culturii şi a scrisului, şi să mă reîntorc de unde plecasem, la munca de jos, într-o manifestare de protest singular, într-un iluzoriu act de opoziţie faţă de climatul existent din cultură, faţă de desfăşurarea de monstruoasă ipocrizie publică orchestrată atunci de uneltele dictaturii. A survenit însă, venită la Secolul 20, numirea mea la Churchill College, Cambridge şi invitaţia eminentului profesor George Steiner de a onora o bursă de şase luni în Anglia. Au urmat doi ani de tăgăduire, tărăgănare şi amânări din partea autorităţilor de la paşapoarte. Pot preciza fără resentiment (deşi, în forul meu interior, resimţeam toate acestea ca jignire), faptul că în tot acel timp, fără excepţie, colegii mei de redacţie călătoriseră, călătoreau încă, nu o dată cu familiile, răspunzând unor invitaţii, profitând de burse, sau voiajând turistic dincolo de Cortina de Fier. In virtutea educaţiei mele religioase şi de familie, n-am fost niciodată inclinat spre invidie, dar comparaţiile se impuneau, erau inevitabile: prin comparaţie, ceea ce mi se întâmpla învedera statutul meu de metec. Datorită originii mele sociale “nesănătoase” şi a crezului meu interior, fusesem de fapt întotdeauna un tolerat în cultura supravegheată îndeaproape de putere. In cele din urmă, la doi ani de la primirea invitaţiei de la Cambridge, am căpătat totuşi autorizaţia şi paşaportul, cu condiţia ca soţia mea, prozatoarea Alexandra Târziu, invitată şi ea să mă însoţească, să rămână zălog la vatră. Aveam să stăm doi ani în despărţire forţată, până când, la presiunile autorităţilor americane, avea să i se dea şi ei drumul. Plecat singur pentru şase luni, nu aveam să mă întorc în România decât după nouă ani şi căderea dictaturii, în 1994. Raţiunile plecării mele au fost aşadar în primul rând legate de aceste premise politice: de caracterul tot mai revoltător al ipocriziei publice, de tirania cenzurii înstăpânite asupra presei şi manifestărilor culturale din ţară, de cultul deşănţat al conducătorului. Pe plan personal, de repetata jignire a demnităţii mele în nerecunoaşterea dreptului de a onora civilizat o bursă şi de a călători cu familia : “Nu prezintă garanţii moral-politice”, aveam să aflu, era formula din dosarul ce mi se alcătuise de către cei care încercau, prin toate mijloacele, să-mi controleze viaţa. M-am desprins de România comunistă, cea pentru care, în propriile lor aprecieri, cei care îmi ţineau dosarul, arătau că “nu prezentam garanţii moral-politice”. Intr-adevăr, chiar aşa era. Atunci când mi-au dat drumul, cei care îmi ţinuseră persoana în colimator şi care crezuseră că îmi pot controla viaţa, mizau --gândind pavlovian-- pe ataşamentul meu de neclătinat faţă de familie şi soţie. Dureros, raţiunea morală m-a făcut să inclin însă spre sacrificiu. În vara lui 1985, în loc de reveni acasă de la Cambridge, aruncându-mă în necunoscut, luându-mi întreaga viaţă de la capăt, am ales --la vârsta de cincizeci de ani--, calea neîntoarcerii: o cale cu atât mai dureroasă cu cât ştiam că soţia mea, rămasă singură şi fără sprijin, avea să fie expusă, cum a şi fost, presiunilor nemiloşilor cerberi din aparatul de putere al statului totalitar comunist. Acesta a fost drumul prin care mi-am găsit --de astă dată pe faţă, prin acţiune publică--, iar nu ca mai înainte, prin discrete subterfugii, vocea făţişă de adversar al regimului de dictatură. Şi nu pe căi literar-subversive, ca până atunci; şi nici (aşa cum mi-aş fi închipuit odată scăpat de cenzură), prin activităţi literare şi culturale de răsunet. Ci –aşa cum mi s-a aşternut de destin— printr-un activism politic şi direct de cu totul altă rezonanţă: în final, prin angajare neprecupeţită într-o publicistică mai puţin culturală şi literară, sub egida unui post de radio difuzând spre România acelor vremuri dure, din cel mai important centru de putere al lumii libere, Washington. 3.) Unul din capitolele importante ale vieţii dvs. îl constituie perioada în care aţi lucrat la Radio Vocea Americii. Se poate spune că a fost o experienţă care v-a ajutat să înţelegeţi concret fenomenul totalitarist din România şi să-l transmiteţi într-o manieră la fel de concretă presei americane sau, dacă îmi permiteţi exprimarea, conştiinţei americane. De asemenea, atunci când vorbim despre lupta împotriva comunismului din Europa de Est şi Centrala, ne referim mai ales la Radio Europa Liberă, care, desigur, a avut o importanţă uriaşă în istoria recentă. Dar ce a însemnat propriu-zis Radio Vocea Americii referitor la lupta anticomunistă de care am adus aminte, sau altfel spus, în ce termeni putem vorbi de rolul pe care l-a avut postul de radio Vocea Americii faţă cu barbarismele comuniste din Europa de Est şi Centrală? Spaţiul în care am emigrat a avut un impact major asupra personalităţii mele. Din ceea ce fusese lumea mea --lumea scrisului şi a erudiţiei, universul taciturn, discret, al bibliotecii--, m-am văzut dintr-odată aruncat pe nepregătite în lumea plină de zgomot, zbucium şi stress a jurnalismului radiofonic. Cărturarul care scosese la lumină relaţiile epistolare dintre Nicolaus Olahus, Erasmus şi Thomas Morus; exegetul lui Swift, cel care scrisese, în premieră, despre izvoarele menţiunii bătăliei de la Plevna în romanul lui James Joyce Ulysses, sau despre cele dintâi tălmăciri româneşti din Dostoievski, s-a aflat dintr-odată confruntat cu un peisaj uman şi de comunicare de o factură abrupt diferită. Printre mentorii mei americani, cărora le port recunoştinţă, s-au numărat doi foşti diplomaţi cu solidă experienţă românescă, Edward Mainland şi Judith Buncher, iar din conducerea superioară a Vocii Americii, o personalitate cu statură de neuitat, directorul de programe Alan L. Heil. Pe de altă parte, lumea emigraţiei şi exilului românesc de la Washington era pestriţă. La fel era şi echipa în mijlocul căreia am început să lucrez, în ianuarie ’86, odată cu angajarea mea, mai întâi ca simplu redactor, la postul de radio al guvernului american. Programele în română ale Vocii Americii reflectau pe atunci vârsta multora dintre membrii echipei, persoane de altfel respectabile, emigrate însă, unele dintre ele, încă din anii patruzeci şi cincizeci. Înainte de a fi rostite la microfon, majoritatea materialelor Vocii Americii erau mai întâi traduse din engleză în română, bătute la maşină iar apoi revăzute spre şlefuire redacţională. Pentru a nu suna desuet, textele --nu o dată grevate de exprimări stângace ori de supărătoare şovăieli de vocabular-- aveau urgentă nevoie de şlefuire şi de primenire. Româna rostită la microfoanele Vocii Americii avea într-adevăr imperioasă nevoie de împrospătare. Primele mele experienţe în calitatea mea --câteva luni de redactor, apoi de redactor şef--, au fost legate de medium, de ameliorarea acestei laturi de stil în expresie (the medium is the message, cum bine spusese Marshall McLuhan). M-am ciocnit de rezistenţele inerţiei, dar am asimilat destul de repede principalele reguli ale oralităţii radiofonice, punând pe de altă parte la contribuţie toată priceperea şi experienţa mea de până atunci pentru a da limbii rostite de la microfonul Vocii Americii acurateţea, culoarea şi savoarea de care ducea lipsă, pentru a da astfel mesajului purtat pe unde, de două ori pe zi, de postul de radio al guvernului american un impact cât mai limpede şi cât mai percutant. Dincolo de formă, important era însă mesajul la care participam cu trup şi suflet, în primul rând prin redactarea zilnică a editorialelor. Iată un fragment dintr-un astfel de text, editorialul Vocii Americii din 26 noiembrie 1986, zi de moment istoric, după revolta muncitorilor de la Braşov: “Cele petrecute la Braşov punctează doar cel mai recent şi cel mai violent dintre capitolele unei istorii tragice, aceea a vitregiilor îndurate de români sub conducerea care le guvernează ţara: un tablou marcat de înregistrarea unui număr tot mai mare de sinucideri, oamenii găsind tot mai insuportabilă povara presiunilor economice şi psihologice cu care sunt confruntaţi; un tablou social în care muncitorii multor întreprinderi ajung să nu mai primească decât între 40 şi 50 la sută din remuneraţiile lor, alţii fiind trimişi acasă în concedii “fără plată”. E vorba de tabloul unei ţări aşteptând cu groază încă o venire a iernii, în condiţii limită pe planul hranei, al încălzirii locuinţelor şi al consumului de electricitate; în împrejurări în care este de aşteptat ca moartea să secere şi mai multe vieţi, mai cu seamă din rândurile celor de vârstă foarte fragedă sau de vârstă înaintată. Vorbim acum despre supravieţuirea unor oameni şi cerem stăruitor guvernului român să înceapă să dea dovadă de omenie şi de compasiune faţă de proprii săi cetăţeni “. Sau, din nou , la 2 decembrie 1988, într-un alt editorial purtând semnătura mea, având ca temă distrugerea satelor din România, ameninţate atunci de nimicire prin aşa-zisa politică de sistematizare ceauşistă: “Românii au îndurat şi îndură toate apăsările la care un regim comunist poate supune pe cei aflaţi sub stăpânirea sa: de la grave penurii de alimente şi reduceri drastice de energie, la sumedenia celorlalte lipsuri ce însoţesc un nivel de trai sărăcăcios şi şubrezirea sănătăţii publice; de la nimicirea unor monumente arhitectonice şi religioase la aspre îngrădiri aduse libertăţilor personale şi la negarea unor drepturi omeneşti de bază. Conducerea comunistă a României plănuieşte însă să pună pe viitor calamităţi încă şi mai mari pe umerii ţării. Ultima dintre acestea este distrugerea programată a unei sumedenii de comunităţi rurale care, vreme de secole, au reprezentat însăşi coloana vertebrală a societăţii româneşti”. În 24 iunie 1989, un alt editorial exprimând, prin gura mea, punctul de vedere al guvernului american, ataca politica de zăvorâre a frontierelor României. ”În România oamenii sunt din ce în ce mai mult ţinuţi ca nişte prizonieri în propria lor ţară. De câtva timp, aparatul dictatorial al ocârmuirii comuniste de sub ordinele lui Nicolae Ceauşescu a început ridicarea unei bariere din sârmă ghimpată înaltă de peste doi metri de-a lungul frontierei vestice care desparte România de Ungaria. Dar graniţele României nu pot fi violate din afară, traseul lor fiind garantat printr-o serie de tratate internaţionale încheiate mai întîi în 1919 iar apoi în 1947, prevederile acestuia din urma fiind reîntărite sub semnătura tuturor statelor aderente la procesul de la Helsinki, inclusiv a Statelor Unite, în 1975. Conducerea comunistă a României ridică această nouă “cortină de fier” nu împotriva vreunei agresiuni din afară ci ca o măsură luată contra cetăţenilor României, într-o încercare de a împiedica tentativele lor de a evada de persecuţie”. Editorialul istoric din 22 decembrie 1989, consacrat momentului de răscruce al prăbuşirii regimului comunist se încheia cu aceste cuvinte: “Răbdarea îndelung obiditului popor român are şi ea un sfârşit. Ca şi în restul Europei de est, ceasul libertăţii a sosit astăzi şi în România. Statele Unite sprijină poporul român în această luptă a sa pentru drepturi omeneşti şi libertate, drepturi care sunt darul înnăscut al tuturor oamenilor, pretutindeni în lume”. Punctele de vedere ale guvernului american, exprimate zilnic sub semnătura mea în astfel de editoriale, au servit vreme de peste cincisprezece ani ca informaţie de bază pentru cei ce ascultau Vocea Americii. Pe lângă răspunderea politicii editoriale, lucrând mai tot timpul în asalt, eram răspunzător de toate celelate paliere ale programului, printre care revista cotidiană a presei americane şi internaţionale, cu accent asupra evoluţiilor din Europa de est şi centrală, din România în primul rând. Cu concursul celorlalţi membri ai echipei, organizam mese rotunde cu specialişti americani şi străini, preocupaţi de desfăşurările de pe scena politică şi socială a României acelor ani de barbarie şi oprimare totalitară. De popularitate deosebită se bucura rubrica “interviul săptămânii”, la care invitam la microfon personalităţi internaţionale, americane sau ale exilului românesc, cu care dezbăteam, dintr-o diversitate de unghiuri, evoluţiile politice, economice, culturale şi sociale din România ori din alte ţări ale lagărului comunist. Organizarea întregului program difuzat de la Washington în română mi-a revenit, ca sarcină cotidiană, cu toate răspunderile pe care le implică funcţia de director, îndeplinită de mine, zi de zi, până în ultimul ceas de difuzare a emisiunilor în limba română, în toamna anului 2001. Prin impact şi rezultate în rândurile publicului ascultător şi în conştiinţe, rolul Vocii Americii în serviciul democraţiei şi libertăţii, a fost, mai cu seamă în anii de final ai dictaturii din România şi imediat după prăbuşirea acesteia, de o importanţă majoră, de impact deloc neglijabil. 4.) Sunteţi unul dintre autorii volumului Romania --A Case in Dynastic Communism pe care aş dori să ni-l prezentaţi în câteva cuvinte. Care a fost scopul acestui volum şi ce a reuşit el să evidenţieze? Nu în ultimul rând, v-aş întreba şi care au fost alte nume reprezentative ale exilului românesc din SUA pe care le-aţi cunoscut şi cum aţi colaborat în demersurile ce urmăreau denunţarea şi înţelegerea dimensiunii agresive ale comunismului din România? Volumul Romania --A Case of Dynastic Communism a văzut lumina tiparului la editura “Freedom House” din New York în 1989. Autorii, un grup select dar cumva eteroclit de intelectuali şi reprezentanţi ai societăţii civile, îşi propuneau să analizeze, în condiţiile fazei de atunci --când regimurile comuniste din Europa de est si centrală începuseră să se destrame şi se prăbuşeau unul după altul--, cauzele pentru care regimul sub care gemea România condusă de Nicolae Ceauşescu, continua totuşi să reziste. Interpretările porneau de la mai multe puncte de vedere, reflectând experienţa şi cunoştinţele fiecăruia dintre participanţii la comentariu. Liantul îl constituia evidenţa faptului că, de oriunde ai fi privit fenomenul ceauşist, absolutismul din ce în ce mai accentuat era nota dominantă care îl caracteriza. În timp ce în celelate ţări dindărătul cortinei de fier, inclusiv în Uniunea Sovietică, comunismul încerca, de bine de rău, să se umanizeze şi să-şi asume trăsături de comportament cât de cât constituţional, regimul din România aluneca tot mai mult, aparent ireversibil, în direcţia unei monarhii roşii absolutiste inspirate de modelul dinastic nord-coreean. Cartea cuprinde un întreg mozaic de interpretări. Alături de directorul serviciului român de la Europa Liberă, Nestor Ratesh, de Vladimir Tismăneanu şi de mine, figurează în lucrare regretatul critic şi istoric literar Matei Călinescu, graficianul de renume internaţional Eugen Mihăescu, disidenţii Mihai Botez şi Dorin Tudoran, de care eram legat printr-o comunitate de convingeri şi idealuri, şi de ruda prin alianţă a acestuia din urmă, Gheorghe Sencovici; din partea opoziţiei anti-ceauşiste maghiare, în carte îşi exprimă opiniile şi doi critici vocali ai comunismului est-european, Laszlo Hamos şi Istvan Hosszu. Buchetul de intervenţii din acel volum, astăzi demult epuizat, stă mărturie despre solidaritatea care caracteriza atunci, în acel an de răscruce, opoziţia anticeauşistă şi anticomunistă din afara graniţelor României --“Închisoarea România”--, cum caracterizase unul din editorialele Vocii Americii, ţara condusă de Nicolae Ceauşescu. Volumul, nu foarte gros ca dimensiune, evidenţia o unitate de vederi într-o multitudine de abordări convergente despre absolutismul de tip dinastic al sistemului politic comunist din România. Pe planul imaginii, coperta şi ilustraţiile, semnate de Eugen Mihăescu, confereau impact şi prestigiu suplimentar cărţii. Desenele cu substrat politic anti-comunist ale graficianului român erau de altfel frecvent prezente în acel timp pe coperţile marelui săptămânal The New Yorker, ca şi în paginile celui mai important organ de presă al lumii libere, The New York Times. Ar fi multe alte nume de înşirat, dintre cele reprezentative pentru exilul românesc, cunoscute şi frecventate de mine în acei ani. Aş aminti aici în primul rând numele profesorului Virgil Nemoianu şi al soţiei sale profesoara Anca Nemoianu, graţie cărora, după primele mele şase luni în America --petrecute ca bursier la Catholic University of America--, am putut debuta şi face primii mei paşi spre afirmare la microfoanele Vocii Americii. Pe fostul meu coleg de la Liceul Francez din Bucureşti, astăzi eminent om de ştiinţă american, bunul meu prieten, Emil Simiu. Am regăsit la Washington pe bătrâna mea mătuşă prin alianţă Ena Brătianu-Racottă, veterană a campaniei Aliaţilor pe frontul de vest al celui de-al Doilea Război Mondial, participantă la debarcarea din iunie 1944 din Normandia, distinsă de generalul Leclerc cu decoraţia “Croix de Guerre”. Din generaţia mai veche a exilului, astăzi răposată, am avut onoarea să cunosc personal pe ultimul ministru de externe al României înainte de preluarea puterii de către comunişti, Constantin Vişoianu, cândva, în anii treizeci, director împreună cu Mihail Ralea, al revistei Viaţa Românească. Pe soţia sa Florica Vişoianu, cea care, cu decenii în urmă, în toiul războiului rece, sub pseudonimul Florica Neculce, prezentase zilnic, în calitate de crainic, emisiunile Vocii Americii pentru România. Pe publicistul şi diplomatul Gherasim M. Razi şi pe soţia acestuia, Ioana, care trăieşte şi azi, strănepoată a marelui paşoptist Ion Heliade Rădulescu. Şi, vorbind de ambasadori şi de prieteni ai României, pe diplomatul şi omul politic american Murat W. Williams şi soţia sa Joan cu care mă cunoscusem, copil încă, spre finele anilor patruzeci, la Bucureşti, şi cu care m-am revăzut, curând după sosirea mea în America, pentru un memorabil interviu, realizat în 1986 la reşedinţa de ţară a familiei Williams, la Madison Mills, Virginia. Dintre personalităţile majore ale emigraţiei româneşti, pe Mihail Fărcăşanu, cândva studentul lui Carl Schmitt, autorul cărţii-manifest Scrisori către tineretul român (1946), conducătorul tineretului liberal român în scurtul interludiu postbelic care a precedat acapararea totală a puterii de către partidul comunist. Pe distinsa nepoată a acestuia, anglista Domnica Bottea, o mare doamnă a emigraţiei române din capitala americană. Din acelaşi cerc, pe scriitorul şi publicistul Aristide Burilianu, fost colaborator al postului de radio Europa Liberă. Pe Mircea Ionniţiu, secretarul particular al Majestăţii Sale Regele Mihai. Cu însuşi Regele Mihai am fost în legătură încă din anul 1988 când la iniţiativa mea, --eram pe atunci redactor-şef-- Vocea Americii l-a avut drept invitat la microfonul serviciului de limbă română într-un interviu care a făcut vâlvă şi a stârnit mare iritare în rândurile conducerii comuniste de la Bucureşti. Dimensiunile agresive ale politicii comuniste practicate la Bucureşti în toţi acei ani făceau obiectul comentariilor noastre, ale tuturor celor care speram că democraţia va birui. În rândul acestora trebuie în primul rând să-l pomenesc pe marele patriot Ion Raţiu, preşedintele Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, cu care mă vedeam ori de câte ori venea la Washington, preţioase ocazii când ne consultam şi făceam bilanţul evoluţiilor din ţară prin prisma opiniilor şi a punctului de vedere american, reflectate cu precădere în politicile editoriale ale Vocii Americii. Frecvent invitat la microfon, Ion Raţiu era o lecţie vie de speranţă şi de patriotism. Cu el şi cu alţii, am colaborat statornic, ani de-a rândul, în acţiunea concertată, neobosită de combatere a răului comunist, de denunţare a fărădelegilor statului totalitar comunist care, în acel timp astăzi îndepărtat, conducea cu braţ de fier România. Interviu cu Andrei Brezianu realizat de Tudor Petcu Câteva consideraţii asupra universului concentraţionar din România comunistă Prezentare Mircea Stănescu: Născut in 1968, în comuna Mogoşeşti, judeţul Olt, Mircea Stănescu a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti (1994), iar din 1999 este doctor al Universităţii Bucureşti cu o teză despre reeducarea „de tip Piteşti”. Bursier al Universităţii Central-Europene din Praga, în Programul „Research Support Scheme” (1999-2001). Stagii de cercetare la: Universitatea Toulouse le Mirail (1996), Institutul de Studii Politice (1999-2002) şi Maison des Sciences de l'Homme din Paris (2002). Cercetător la: Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (1994-1995), Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (1996-1999) şi Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitătii (2000-2001). În prezent este angajat al Biroului de Arhive Contemporane al Arhivelor Naţionale ale României. T.P.: Universul concentraţionar din România comunistă este un subiect care impune în primul rând un angajament moral faţă de înţelegerea evenimentelor care au stat la baza represiunii comuniste, mai ales dacă ne raportăm la închisoarea din Piteşti, cunoscută şi sub numele de "Fenomenul Piteşti". Se poate spune în acelaşi timp că acest univers concentraţionar se caracterizează şi printr-un anumit unicat în blocul fostelor ţări comuniste. Iar dacă spun "unicat", sunt tentat să fac referire din nou la fenomenul Piteşti pe care Alexandr Soljeniţîn l-a caracterizat drept "cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane". Sunteţi de acord cu existenţa acestui unicat de care vorbesc? Dacă da, care ar fi acest unicat din perspectiva dvs.? M.S.: Reeducarea de tip Pitești sau, cum i se mai spunea în epocă, „demascarea” este un fapt istoric care se subscrie unui ansamblu de practici reeducative în sistem carceral desfășurate în toate regimurile comuniste, începând cu modelul sovietic originar, așa cum a fost el schițat, în liniile sale de forță, de către Lenin, și încheiând cu regimurile comuniste care subzistă până astăzi, precum în China, Coreea de Nord sau Cuba. Termenul însuși de „reeducare” este o vocabulă a „limbii de lemn” care nu mai înseamnă, conform tradiției juridice de inspirație iluministă, recuperarea socială a celui căzut în greșeală, ci care a fost injectat cu un conținut nou. Pe scurt, este vorba acum despre o tentativă de transformare a opozanților politici (reali sau presupuși, căci regimul nu făcea o distincție clară între cele două categorii) în aderenți. Acțiuni de acest tip au avut (și mai au încă) loc în Uniunea Sovietică (unde metoda a fost inventată), în China (unde deținuții erau reeducați prin intermediul altor deținuți, iar tehnicile de constrângere erau progresive, ajungând până la maltratări similare Piteștiului), or în Kampuchia Democrată (care a folosit și ea oribila tehnică de tortură care presupunea consumarea fecalelor). La rândul său, sistemul comunist român de detenție politică, așa cum a fost întemeiat la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, a fost construit după canon sovietic, scopurile sale fiind aceleași ca în URSS: exterminarea, munca forțată și reeducarea. Pe scurt, el viza o operațiune de inginerie socială de anvergură, la scara întregii societăți, prin care o parte a ei, considerată „burgheză”, „reacționară” să fie eliminată, exterminată (termenii sunt adecvați!) fizic și mental. Dincolo însă de acest cadru general (ideologic și al practicii politice de tip comunist), în cazul românesc, fie că este vorba despre reeducarea în regim carceral ori despre sistemul de detenție în ansamblu său, avem de-a face cu fapte istorice determinate, specifice sau, folosind termenul dumneavoastră, unice, rolul istoricului fiind de a descrie și analiza aceste unicități în dinamica lor. Iar în cazul Pitești ne aflăm în fața unui proiect de schimbare a personalității încarceraților pe cât de rapidă, pe atât de profundă, la fel cum sistemului carceral românesc îi este specifică o dialectică a unei detenții extrem de dure, cu exploatarea muncii forțate și valuri succesive de reeducare. T.P.: Când mă raportez la închisorile comuniste din România, şi de fapt la tot ceea ce a însemnat comunismul pentru ţara noastră, simt nevoia să fac trimitere şi la unul dintre cele mai pătrunzătoare titluri, şi anume: "Memoria răului, ispita binelui". Comunismul a reprezentat una din multele etape agresive din Istoria României, şi într-un fel aş spune că suferinţa a devenit chiar un fel de virtute a poporului român o dată cu evoluţia tiraniei comuniste. Evident, universul concentraţionar ne demonstrează cel mai clar acest lucru prin acei deţinuţi politici care au "trecut" testul rezistenţei morale. Date fiind toate acestea, consideraţi că experimentele comuniste din România pot fi identificate cu sintagma "memoria răului,ispita binelui"? M.S.: Desigur, comunismul este doar una dintre etapele istorice care au marcat memoria colectivă a Românilor, să o spunem, în sens traumatic. Pe de altă parte, dacă ne raportăm la această istorie scurtă din punct de vedere temporal, dar densă în evenimente, vom remarca faptul că au existat oameni care, în recluziune, în cele mai grele situații, s-au dovedit a fi adevărate modele, precum Iuliu Maniu sau Gheorghe Brătianu (ambii morți în detenție), Petre Pandea (apărător al persecutaților politic, după prima sa detenție din anii 1940-1950), Valeriu Gafencu (mort, și el, în detenție), Remus Radina (eroul din lagărele de la Canal sau de la Gherla, în anii 1950) sau Paul Goma (deținut la Gherla după 1956, apoi în domiciliu forțat și, în fine, în arestul Securității de la Rahova, în perioada disidenței sale din 1977). Sunt doar câteva dintre figurile luminoase, similare cu cele indicate de Tzvetan Todorov, la care trimiteți, căci au existat numeroși oameni obișnuiți care, în ciuda condițiilor atroce, s-a comportat demn în detenție, conform cu ceea ce am putea numi, sui generis, un „crez al deținutului politic”. Întrucât situați discuția la un nivel mai general, cred că se poate vorbi cu temei despre un gen de „ispită a răului” de sorginte ideologică. Și aceasta întrucât în cazul regimului comunist (ca și a celui nazist, de altfel), avem de-a face cu voința de distrugere, cu voința de a produce răul, pe scurt: cu o voință rea, cu ceea ce Kant numea „răul radical” sau, în termeni teologici, cu „Prințul acestei lumi”; ori, în expresia lui Vladimir Tismăneanu, care dă titlul ultimei sale cărți, cu „diavolul în istorie”. T.P.: Aş fi tentat să caracterizez închisorile comuniste din România drept "intolerabilă toleranţă", cu toate că poate formularea gânditoarei Hannah Arendt, "banalitatea răului în istorie" este una mult mai potrivită. Însă eu aş lua în considerare şi sintagma menţionată mai sus, o metaforă etico-filosofică, dar prin al cărei conţinut spune, consider eu, totul. Sunt cuvinte încărcate de sens şi de emoţie, întrucât dacă ne gândim la cele petrecute în temniţele comuniste din România, constatăm răul care a fost tolerat de-a dreptul şi îmbrăţişat din plin, răul în faţa căruia rămânem înmărmuriţi. Aşadar, sunteţi de acord cu utilizarea acestei expresii, "intolerabilă toleranţă", raportat la universul concentraţionar din România comunistă? M.S.: Vă propun să ieșim cumva din aceste paradoxuri. Formula arendtiană se referă nu la regimul ca atare, cum adesea a fost interpretată, și eronat cred, ci la tipul mental specific responsabililor pentru crime în masă, în speță Adolf Eichmann. Pe scurt, nu crimele nazismului sunt banale, iar autoarea Originilor totalitarismului și al eseului Eichmann la Ierusalim arată acest fapt într-un mod expresiv. În mod curent, s-ar crede că o exterminare de o manieră industrială, ca cea înfăptuită de naziști asupra evreilor, țiganilor/sintilor și handicapaților, ar presupune autori dotați cu o inteligență diabolică, în timp ce, dacă privim cu atenție, avem de-a face mai degrabă cu persoane nu neapărat dotate intelectual, ba chiar inconsistente, mai clar: cu birocrați și executanți eficienți. În acest sens, cel puțin în linii mari, cred că putem subscrie fără greș acestei definiții, pe care o putem extrapola la responsabilii comuniști. Desigur, crimele comunismului, și în speță ale celui românesc, prin masivitatea și intensitatea lor sunt la fel de intolerabile. Ne putem întreba însă cine le-a tolerat. Uniunea Sovietică, sub a cărei sferă de influență a intrat România începând cu 1944? Dar aceasta era principalul agent. Populația țării? Dar și ea era, cel puțin la început, ținta practicilor criminale ale sovieticilor și ale Partidului Comunist local. Puterile occidentale, și în special Statele Unite, coautoare ale ordinii politice internaționale de după cel de-al Doilea Război Mondial? Dar toate acestea fuseseră aliate cu URSS în scopul înfrângerii regimului nazist, iar avansul trupelor sovietice către Centrul Europei, cu corolarul ei comunizarea Europei de Est, fusese o consecință implicită a acestei alianțe. Prin urmare, mai degrabă a fost vorba despre decizii politice strategice, luate în situații de război, conform intereselor acelor state, decât despre „trădări”, cum se spune prea des. Evident, ca și celelate state din Est, România s-a aflat într-o situație imposibilă, prinsă între cei doi coloși – Germania nazistă și Uniunea Sovietică –, situație care a avut consecințe majore și imediate (dacă nu chiar fatale) și în politica internă. În consecință, cred că istoricul cel mai neutru nu-și poate reprima un sentiment de amărăciune, dacă ne gândim că Puterile Occidentale nu au intervenit în nici un fel pentru a ameliora soarta „națiunilor captive” din Estul european nici în 1953 (în Berlinul de Est), nici în 1956 (în Ungaria, în Polonia) și nici în 1968 (în Gehoslovacia). La fel, cred că este ușor de căzut de acord că lideri mondiali precum Roosevelt sau Churchill nu au avut o conștiință prea curată și, în consecință, nu sunt deloc inocenți. Însă, în același timp, este de subliniat că politica (și, mai ales, cea internațională) – și Lumea, în general – funcționează în cu totul alt mod: cel pe care îl descriem în mod concret. Și ce am mai putea spune, când astăzi subzistă regimuri comuniste precum cel chinez, nord-coreean sau cubanez, cărora le este cosubstanțial sistemul de detenție politică, cu întreg cortegiul de suferințe?! T.P: .Cred că ar fi util pentru dialogul nostru să ne raportăm la posibilul impact pe care l-a avut universul concentraţionar din România comunistă în Occident. Spun "posibil" pentru că nu sunt atât de sigur dacă a avut un impact în adevăratul sens al cuvântului, dar nu aş putea da uitării acea parte reprezentativă a exilului românesc din ţările vestice care au denunţat abuzurile comuniste din România. Să ne gândim, de exemplu la vocile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca de la "Radio Europa Liberă", la exemplele grăitoare ale scriitorilor Paul Goma şi Virgil Tănase şi de altfel la toate acele nume ale intelectualităţii româneşti, exilată în Franţa sau în alte colţuri occidentale (cum a fost cazul lui Ion Vianu, exilat în Elveţia). Plecând de la aceste cazuri pe care am ţinut să le aduc în evidenţă, cum aţi caracteriza impactul comunismului românesc în Occident? Consideraţi că este suficient de bine cunoscut la ora actuală în acele spaţii? M.S.: Începând cu 1945, în Occident, în special în Franța (dar și în Spania și Germania Federală), s-a constituit un exil românesc, format din refugiați politici care fuseseră nevoiți să-și părăsească țara din pricina comunismului. Ei au găsit acolo un prim nucleu de exilați aflați pe loc încă din perioada Războiului, compus din primii refugiați politici (legionari) și persoane care nu se mai putuseră întoarce în țară din pricina situației generate de război. Alături de represiunea politică din țară, facest fapt a contribuit la coagularea, în perioada 1945-1947, a unui important exil românesc la Paris, întărit prin sosirea din România a gen. Nicolae Rădescu. Membrii săi erau de diverse orientări politice, însă ceea ce-i unea era atitudinea față de regimul comunist aflat la putere. Dat fiind că acțiunile anticomuniste, cele care dau sens misiunii exilaților, aveau loc într-o lume bipolară, în care vârful de lance al politicii occidentale îl reprezentau Statele Unite, o parte din acest grup s-a stabilit peste Ocean, loc care a devenit principalul centru de acțiune al refugiaților politici români. Impactul acestor acțiuni, despre care vorbiți, poate fi situat la două niveluri, relativ distincte. Un prim nivel este cel oficial, și presupunea influența asupra cancelariilor statelor „lumii libere”, în timp ce al doilea nivel consta în influența asupra opiniei publice din țările gazdă, în concret asupra mass-media și a cercurilor culturale. Multă vreme, deși exilul din Franța a rămas puternic, comunitatea exilaților fiind grupată în jurul Bisericii Jean de Beauvais, el și-a desfășurat acțiunile într-un context politic și cultural mai degrabă ostil, atracția unei părți importante a elitelor franceze față de comunism și mitologia Uniunii Sovietice eliberatoare jucând rolul dominant. Iarpentru atmosfera din acei ani ar fi suficient să dăm exemplele proceselor Victor Kravceko versusLes lettres françaises (1949), care era integrată rețelei sovietice de propagandă,sau David Rousset versus aceeași revistă (1950-1951). Iată de ce în SUA, Comitetul Național Român, condus la început de Rădescu, apoi de Constantin Vișoianu, organism al exilaților români care făcea parte din Adunarea Națiunilor Europene Captive, a fost încă de la început un interlocutor al administrației americane. O schimbare importantă în opinia publică a avut loc începând cu 1973, când în Franța este publicat Arhipelagul Gulag de Soljenițîn, lucrare care a provocat șocul trezirii unei părți importante a intelighenției franceze din somnul ideologic. Este de spus că fără contribuția acestor foști susținători ai sovietismului, mânați acum de remușcări, mutația care s-a petrecut în conștiința publică ar fi fost de neimaginat. În ceea ce privește responsabilii politici ai statelor democratice occidentale, dincolo de contextul general al „războiului rece” nu au avut loc schimbări majore. În schimb, au fost momente în care aceste state au resimțit pericolul pe care acțiunile subversive comuniste le puteau aduce atingere propriei lor stabilități, cum a fost cazul în Franța, în momentul în care au fost expulzați spioni sovietici, între care și români, care operau sub aura participării la Rezistență (1948), exemplul Rețelei Caraman, care acționa în dispozitiv sovietic (descoperită în 1968) sau cel indicat de Dvs., cazul Tănase-Goma (1982). Trecând de cealaltă parte a Oceanului, putem indica două evenimente care autensionat relațiileRomânieicu SUA, anume „trădarea” lui Pacepa (1978) și atacul terorist asupra sediului postului de radio „Europa Liberă” din München (1981). Desigur, toate numele indicate de Dvs. au avut un rol important în luarea la cunoștință de către opinia publică occidentală, europeană în special, a crimelor petrecute în închisorile românești. Ajungând în prezent, aș spune că cercetarea comunismului (și postcomunismului) românesc reprezintă o constantă a lumii academice nord-americane,iar pentru această schiță sumară am putea indica cercetătorii grupați în Societatea de Studii Românești și, în mod expres, cercetători reputați precum Lavinia Stan din Canada sau Vladimir Tismăneanu din SUA. În Franța este lăudabil efortul lui Stéphane Courtois, care a deschis revista sa, „Communisme” (și anuarul care a urmat-o), cercetătorilor români. Rămân însă, cred, ca și în România, multe lucruri de făcut în legătură cu trecerea cunoștințelor istorice din sfera cercetării în conștiința publicului, și în special prin intermediul publicațiilor de limbă engleză, devenită nolen svolens, lingua franca. T.P.: Eforturile de reîntregire a adevărurilor istorice comuniste care s-au făcut dupa 1989 sunt esenţiale. Mă gândesc în acest sens, de exemplu, la documentarul "Memorialul durerii", care a avut cu siguranță un impact emoţional în rândurile societății românești. În orice caz, cert este că acest documentar reprezintă o parte însemnată a cercetărilor privind abuzurile comuniste, în special cele din etapa represivă. S-au mai realizat şi alte documentare consistente sau emisiuni raportate la un asemenea subiect, pentru a nu mai vorbi şi de cărțile reprezentative care s-au scris după 1989. Deci, putem vorbi de o literatură de specialitate destul de solidă. Cu toate acestea, consideraţi că încă nu s-a făcut suficient în așa măsură încât societatea românească postdecembristă să înțeleagă mai concret universul concentraţionar comunist? Daca da, ce alte eforturi ar mai trebui făcute? M.S.: Desigur, toate cele menționate de Dumneavoastră, fie că este vorba despre persoane sau instituții, își au, fiecare, meritul lor în cunoașterea și întreținerea memoriei comunismului, iar cititorii noștri potențiali le cunosc bine, așa încât nu cred că este necesar să insistăm asupra lor. După 1989 s-au format cercetători profesioniști și onești (un binom pe care doresc să-l scot în evidență). Deși puțin numeroși, ei s-au alăturat figurilor emblematice precum Doina Cornea, Paul Goma sau Vasile Paraschiv (pentru a da doar câteva exemple) care, în chiar perioada comunistă, au contribuit prin propria-le suferință la înțelegerea sistemului comunist și, fapt cel puțin la fel de important, au rupt lanțul de ambiguități și complicități pe care cetățeanul obișnuit al lumii totalitare le întreține în mod cotidian cu acest regim. Prin urmare, există un progres istoric notabil care a fost realizat în perioada post-1989 cu privire la perioada comunistă. Sigur, ca în orice istoriografie „tânără”, care a succedat istoriei „de front”, rămân încă multe zone de acoperit, de aprofundat, de reluat. Pentru a da un singur exemplu, este simptomatic că nu avem încă o istorie a sistemului comunist de detenție din România pe toată perioada exercitării sale. Explicația pentru această situație este însă una complexă, și ea trimite nu doar la succesiunea generațiilor de istorici, ci și la accesul la surse și arhive ori la limitele noastre instituționale, personale ori morale în abordarea subiectelor de acest tip. Și astfel ajung la problema centrală a istoriografiei noastre, care este: carența ei etică. Ceea ce nu se percepe dinspre simțul comun, dar se resimte acut dinspre știința istorică, este faptul că o disciplină științifică reprezintă, înainte de a fi un ansamblu de metode și tehnici de investigație, o armătură etică. Asemeni restului oamenilor de știință, Istoricul este promotorul unei discipline umaniste al cărei cod este strâns legat de componenta sa tehnică. Etica istorică se referă, în concret, la producerea și utilizarea corectă a surselor, la recunoașterea priorităților în interiorul domeniului, la cooperarea cu ceilalți cercetători, pe scurt: la acuratețea demersului științific. Iar aici situația este nu doar critică, ci de-a dreptul alarmantă, dacă examinăm atent cazurile de încălcări etice semnalate, și în special de tipul cel mai grav: frauda științifică, această „plagă”, cum o numea marea psiholingvistă română Tatiana Slama-Cazacu, palgiatul. Putem cita, în acest sens, cazuri notorii din interiorul disciplinei, precum Florian Banu vs. Sorin Ivănescu, Flavius Solomon vs. Cătălin Turliuc sau unul mai recent, care mă vizează și personal, Mircea Stănescu vs. Alin Mureșan. În consecință, doresc să închei pe acest ton – nu alarmat, ci îngrijorat, în ciuda situației, repet, alarmante! – căci rămâne în sarcina istoricului de a-și salubriza propriul său câmp și, pe cât posibil, de a-l ocroti de șarlatani și de impostori. Căci fără această grijă față de disciplina Istorie ea se va transforma, sub ochii noștri, treptat și fără putință de a mai interveni, într-o escrocherie. Un interviu cu istoricul Mircea Stănescu realizat de Tudor Petcu Le communisme de Roumanie et l’Occident 1.) Le communisme de Roumanie a toujours été un sujet très intéressant au moins du point de vue de la recherche théorique. Les historiens ont accordé une grande attention à ce sujet en considérant que le communise a représenté un moment de l’histoire qui a détruit tant de consciences. Vous êtes un des historiens les plus connus de l’Occident du ce siècle qui fait une très profonde analyse du communisme de Roumanie. Quelles ont été les raisons pour lesquelles vous avez choisi faire des recherches concernant le communisme de Roumanie ? En fait mon intérêt pour le communisme en Roumanie tient à plusieurs circonstances. D’abord, dans les années 1980, j’ai fait la connaissance de ++++++++ qui était alors en exil et qui préparait une histoire du Parti communiste roumain. Et nous avons eu à plusieurs reprises de longues conversations qui m’ont été très instructives, en particulier sur le fait qu’un tout petit parti communiste d’avant guerre (quelques centaines de personnes) avait pu s’emparer du pouvoir et installer sa dictature grâce au soutien de Moscou. Puis, en 1985, j’ai fait la connaissance de Boris Holban, de son vrai nom Bruhman, vieux communiste roumain d’origine bessarabienne dès la fin des années 1920. Exilé en France en 1938, Holban s’est engagé dans l’armée française en septembre 1939, a combattu durement en 1940, fait prisonnier, il s’est évadé et a rejoint les rangs du Parti communiste français. En 1942, il a été chargé d’organiser les groupes de combats des communistes étrangers contre les Allemands dans Paris et a ordonné de nombreux attentats contre l’occupant. Rentré en Roumanie après 1945, il est devenu général avant d’être purgé au début des années 1950 – il était juif, n’avait pas été sous le contrôle direct de Moscou de 1938 à 1945, et avait quatre frères dont 1 en URSS (en Bessarabie annexée par Staline), 1 en France et 2 aux Etats-Unis, qui tous avaient combattu dans les armées alliées contre le nazisme. De 1985 à 1989, je l’ai aidé à écrire et publier ses mémoires (Testament, Calmann-Lévy) où il racontait un certain nombre de choses sur le communisme roumain. Il est resté un grand ami jusqu’à sa mort et il m’avait raconté beaucoup d’autres choses qu’il n’a pas publiées. En troisième lieu, lors de l’ouverture des archives du communisme à Moscou, dans les années 1992-1994, j’y suis allé à plusieurs reprises pour préparer une biographie de Eugen Fried, un juif hongrois qui avait pris la tête du PC tchécoslovaque puis qui, en 1929-1930, a été reversé dans l’appareil central du Komintern avant d’être envoyé en France en 1930 comme représentant plénipotentiaire auprès du PCF et son véritable patron (clandestin) jusqu’en 1939. Or Ana Pauker avait été envoyée en France en même temps que Fried, comme instructrice clandestine des jeunesses communistes, et elle a été en couple avec Fried dont elle a eu une petite fille en 1932, la petite Marie. J’ai fait la connaissance de cette dame qui habitait à Paris et à qui l’on avait fait croire qu’elle était la fille de Marcel Pauker, jusqu’à ce que je lui apporte en 1993 la preuve que son père était Fried. Et bien sûr je me suis intéressé de très près, avec les archives, à Ana et Marcel Pauker. Enfin, en 1998, la Roumanie a été le premier pays où a été traduit le Livre noir du communisme, et j’ai été invité dès l’année suivante à l’Ecole d’été du Mémorial de Sighet. J’ai ainsi fait connaissance d’Ana Blandiana et Romulus Rusan – ainsi que de nombreux autres amis démocrates – et j’ai estimé que leur œuvre de mémoire et d’histoire du communisme était tout à fait remarquable et méritait un soutien maximum. Et donc, en dépit de mes charges de travail, j’ai accepté d’être le recteur de l’école d’été, même si je n’ai pas pu venir chaque année. Vous conviendrez que toutes ces circonstances, qui convergeaient vers la Roumanie, ne pouvaient que me pousser à m’intéresser au communisme roumain. 2.) La signification du communisme est bien connue presque partout dans le monde mais peut être le communisme de Roumanie n’a pas encore bénéficié jusqu'à maintenant d’une analyse rigoureuse a l’Occident. Mais je désirerais pourtant que vous me dissiez comment est connu en ce moment le communisme en France par exemple, comment a été analysé ce chapitre de l’histoire de Roumanie dans votre pays ? Le communisme roumain est très mal connu en France. Mais c’est une habitude française de ne s’intéresser qu’à ce qui est français ! De toute manière, le communisme français est lui-même très mal connu en France et la vieille mythologie communisme continue d’y être puissante. Lors de la dernière élection présidentielle, le candidat procommuniste, Mélenchon, a fait presque 12% des voix. Et le communisme « culturel » reste puissant dans l’enseignement secondaire et supérieur, dans la recherche et dans les médias, sur la base de plusieurs mythologies : la Révolution française et Robespierre, la Commune de Paris, la révolution d’Octobre, le Front populaire, la Résistance à l’occupant nazi, Stalingrad et même la figure de Trotski. C’est la raison pour laquelle la publication du Livre noir du communisme, le 7 novembre 1997, a provoqué un énorme scandale. En particulier à propos de ma comparaison entre nazisme et communisme. Il ne faut pas oublier qu’en France, au cours des 6 dernières décennies, des millions de personnes sont passées par le Parti communiste et ont gardé pour celui-ci une certaine révérence. 3.) Un moment très important de l’histoire communiste de Roumanie a été et sera certainement le phénomène Pitesti qui malheureusement n’est pas très bien connu même de nos jours. Vous avez été très intéressé par ce sujet et on sait que vous avez accorde beaucoup d’attention au phénomène Pitesti en réalisant des documentaires qui le présente dans une manière très objective. Quel a été l’impact des vos documentaires en France et pouvez vous me dire aussi si le phénomène Pitesti est connu actuellement dans votre pays ? Le phénomène Pitesti est très mal connu en France, même si deux livres lui ont été consacrés : l’un de ++++ et l’autre d’Irena Talaban (Terreur communiste et résistance culturelle, 1999). J’ai d’ailleurs été membre du jury de thèse de Mme Talaban. Cette méconnaissance a, à mes yeux, deux raisons. D’une part, ce qui s’est passé à Pitesti est à peu près incompréhensible pour des Français qui n’ont jamais connu le communisme au pouvoir et n’arrivent pas à imaginer ce que c’était, surtout qu’ils ont été intoxiqués par 70 ans de propagande communo-soviétique. D’autre part, s’ils acceptent de prendre en compte ce qui s’est passé à Pitesti, beaucoup de Français qui ont été communistes ou philocommunistes, perdront leurs dernières illusions. Ils préfèrent rester dans le déni, le négationnisme, c’est plus confortable pour leur moral… même si ce n’est pas très moral. De toute manière, l’Europe occidentale en général n’a pas encore pris la pleine conscience de la tragédie vécue par l’Europe centrale et orientale sous la dictature communiste. Le Livre noir du communisme a fait sauteur un tabou, mais ça ‘est pas suffisant. Peut-être que le livre de Timothy Snyder, les Terres de sang, fera progresser la prise de conscience. 4.) Différents penseurs et historiens ont affirmé à partir des années ’90 que le communisme était une autre russe de la raison comme tous les moments de l’histoire de l’humanité. Vous êtes d’accord avec cette affirmation ? Si oui pourquoi ? Une ruse de la raison ? Je n’y crois pas. Les intellectuels qui ont soutenu le communisme (Sartre, Aragon, Eluard, et beaucoup d’autres) l’ont fait par fascination et par intérêt. Fascination pour le pouvoir, pour le pouvoir absolu, pour l’expression de la volonté de puissance que constitue le totalitarisme. Fascination pour la violence, pour le meurtre, pour le sang. On a d’ailleurs eu le même phénomène vis-à-vis du nazisme jusqu’à ce que celui-ci soit vaincu. Et intérêt, parce que ces gens là ont soutenu les partis communistes (en France, en Italie, etc…) quand ceux-ci étaient puissants, voire près de prendre le pouvoir en 1945-1946 et après. Ces intellectuels ont retiré de leur soutien au communisme d’importantes rétributions symboliques (acclamations dans la presse communiste mondiale, dans les meetings, réception personnelles par les grands dirigeants Staline, Khrouchtchev, Mao, Castro etc…) et de tout aussi importantes prébendes matérielles (voyages gratuits, droits sur des tirages de livres importants, etc.). Il n’y a là à mes yeux aucune ruse de l’histoire. Simplement le désir de profiter d’avantages, au prix du silence sur les crimes et la dictature. Et je parle en connaissance de cause, ayant moi-même été un militant maoïste très actif pendant plusieurs années. Tout homme moralement constitué pouvait rapidement comprendre que le communisme était une pensée, un mouvement et un régime criminel. 5.) Un autre sujet important du notre dialogue serait, au moins à mon avis, la personnalité politique de Nicolae Ceausescu. Peut être je n’exagère pas du tout si je dis que sa personnalité a représenté tout à fait le vissage de la morale du dirigeant, un dirigeant pour qui d’ailleurs les autres, c'est-à-dire son peuple, n’étaient que des esclaves. Qu’est-ce que vous croyez sur la personnalité dont je parle maintenant, qu’est-ce qu’il a représenté à votre avis, non seulement pour la Roumanie mais aussi pour l’Occident ? Pas moins, je serais intéressé de savoir quelle est la signification de la politique du Nicolae Ceausesu dans les milieux académiques de France de nos jours ? 6.) Bien entendu, comme Ceausescu et sa femme ont fini lamentablement, plus personne ne veut se montrer leur ami. Le cas de ce couple me semble emblématique de ce qu’a été le communisme et le totalitarisme en général : voilà deux personnages parfaitement incompétents pour diriger un pays mais qui, grâce à l’invention du parti totalitaire par Lénine, accèdent au sommet du pouvoir et peuvent donner libre cours à la volonté de puissance, à leur volonté de domination totale, à leur hyper-narcissime et à leur mégalomanie. Je vous renvoie d’ailleurs au remarquable petit livre de notre collègue Radu Clit sur narcissime et communisme (Cadre totalitaire et fonction narcissique, 2001), qui a soutenu sa thèse de psychologie à Paris il y a quelques années et dont j’étais membre du jury. Le communisme de Lénine et Staline est d’abord un phénomène psychologique profondément archaïque, qu’on a connu sous l’empire romain : l’homme se prend pour Dieu et ne connaît plus aucune limite à sa pensée et à son action. Et en général ça se termine très mal. Mais entre temps, d’innombrables victimes sont tombées. En ce qui concerne Ceausescu et sa femme, c’était allé si loin que même Gorbatchev ne pouvait plus supporter leur existence et s’est occupé d’organiser leur chute. Stephane Courtois Înapoi la istorie sau reevaluarea spirituală a portretului martirului român din temniţele comuniste Tudor Petcu: Înainte de toate, v-aş ruga, domnule Răzvan Codrescu, să ne focalizăm atenţia asupra ideii de cunoaştere şi recunoaştere a istoriei recente care şi-a pus amprenta asupra conştiinţei colective româneşti. Mă refer cu precădere la instituţionalizarea oarecum superficială a acestei cunoaşteri, ceea ce atrage după sine şi o percepţie greşită asupra semnificaţiei istoriei recente a poporului român. Iar cînd spun instituţionalizare fac trimitere precisă la sistemul de educaţie, dar şi la diferitele organe de cultură abilitate să ilustreze esenţa trecutului identitar, spiritual şi moral al României supuse represiunii comuniste. Altfel spus, care este viziunea dvs. asupra stadiului în care se află aşa-zisa pedagogie socială românească privitoare la receptarea trecutului românesc recent şi ce consideraţi că ar trebui făcut pentru adevărata cunoaştere şi recunoaştere a acestuia? Răzvan Codrescu: Din păcate, istoriografia noastră continuă să fie una puternic ideologizată, iar ea se reflectă ca atare şi în manualele şcolare, ceea ce împiedică o cunoaştere şi o asumare reală a istoriei recente. O nouă gîndire unică şi un nou limbaj de lemn tind să ia (dacă nu au şi luat deja) locul celor comuniste. Fiind tot o gîndire şi un limbaj de stînga, păstrează destule clişee şi idiosincrazii marxiste. În plus, s-a dat în damblaua aşa-numitei «demitologizări» a istoriei: trecutul nu trebuie să mai aibă nimic exemplar şi însufleţitor, ci e mai degrabă livrat conştiinţelor tinere ca un depozit de contraexemple, ideea fiind că avem un prezent precar din pricină că trecutul a mers pe căi greşite. Chiar apartenenţa noastră la Ortodoxie a ajuns să fie privită ca un handicap istoric! Modelele bune de urmat nu mai sînt în istoria noastră, ci pe aiurea. Comunismul este prezentat ca un regim abuziv, dar se spune prea puţin despre rezistenţa anticomunistă din închisori, din lagăre şi din munţi (zeci de mii de oameni, de toate profesiile şi condiţiile sociale), pentru că a fost adeseori prea «naţionalistă» şi prea «religioasă», deci necorespunzătoare standardelor «europene» actuale. Decît un adevăr istoric necorespunzător ideologic, mai bine tăcerea! Şi, la o adică, mistificarea. Cred că nici un alt popor european n-a mai minţit despre sine atît cît au minţit – şi continuă să mintă – românii, cel puţin la nivel oficial. Pînă să se poată interveni de sus (pentru aceasta e nevoie de oameni publici oneşti şi responsabili, cum nu prea avem în structurile actuale), e necesară o rezistenţă intelectuală individuală la manipulare şi mistificare, adică refuzul hotărît şi demn de a face jocul unei anumite propagande. T. P.: Deşi s-au realizat anumite documentare pe tema universului concentraţionar din România comunistă şi s-au şi elaborat cîteva publicaţii în acest sens, există totuşi un real dezinteres faţă de nenumăraţii martiri din temniţele comuniste, care, prin lupta lor continuă, au căutat să păstreze aprinsă flacăra credinţei şi a identităţii naţionale. Mai trist este că nici Biserica Ortodoxă Română nu-i menţionează suficient de des, în aşa fel încît românul generic sau ca entitate socială activă să fie măcar un martor reflexiv atent, pentru a nu spune o minte responsabilă. Oricum, există o mare problemă şi în legătură cu faptul că Biserica nu doreşte să-i canonizeze pe baza simplului motiv ca mulţi dintre martiri au fost simpatizanţi sau membri ai Frăţiilor de Cruce din cadrul Mişcării Legionare, fiind total de neînţeles ignoranţa Bisericii ca instituţie oficială sub acest aspect. Care este factorul determinant pentru o astfel de atitudine din partea Bisericii Ortodoxe Române şi în ce măsură consideraţi că ar trebui să vorbim despre necesitatea unei purificări a BOR ca instituţie? R. C.: Şi Biserica, şi Şcoala sînt încă pline de oameni care s-au format în comunism şi au fost cu acesta în diferite forme şi grade de complicitate. Acestor oameni le e greu să facă o critică radicală a comunismului şi să omagieze rezistenţa jertfelnică anticomunistă, pentru că fie se simt cu musca pe căciulă, fie chiar mai au nostalgii comuniste. Biserica Ortodoxă, pe de altă parte, se teme să nu fie asociată cu legionarismul, să nu pară reacţionară şi fundamentalistă, pentru că majoritatea covîrşitoare a celor care s-ar cuveni canonizaţi ca martiri au fost fie legionari, fie membri ai Frăţiilor de Cruce (asimilate tot cu Legiunea). Iar mulţi dintre aceştia au fost chiar preoţi şi călugări. Întrebarea este: s-au jertfit ei pentru crezul lor politic sau pentru crezul lor religios? Jertfa a fost, pînă la urmă, pentru Cruce, Ţară şi Neam în general, căci aventura politică a tinereţii lor era demult expirată… Dar Biserica ar putea deocamdată să rînduiască măcar o zi pe an de cinstire a tuturor martirilor din temniţele comuniste, fără nominalizări: s-ar evidenţia astfel, măcar în conştiinţa credincioşilor, dimensiunea jertfelnică generală a trecutului recent. Din păcate, pînă acum, Biserica Ortodoxă Română nici atît nu a catadicsit să facă, în timp ce în Rusia, mama comunismului, Biserica a canonizat deja nominal sute de martiri ai crucii din Gulag! Trebuie însă spus că există la noi un puternic curent de cinstire a martirilor în mediile mănăstireşti, ca şi în sînul laicatului ortodox activ. Poate că aceste două fronturi, conjugate, vor reuşi, treptat, să sensibilizeze şi ierarhia bisericească. Iar dacă legionarismul e piatra de poticnire, atunci s-ar putea începe canonizările cu acei martiri ai închisorilor despre care se ştie sigur că n-au fost legionari: un Mircea Vulcănescu, un Daniil Sandu Tudor… La «purificarea» Bisericii nu mă pricep şi cred că este mai degrabă treaba lui Dumnezeu. Nu trebuie totuşi trecut cu vederea că sub egida Bisericii a apărut totuşi, în 2007, un martirologiu destul de amplu şi de bine alcătuit (iniţiat şi finanţat, ce-i drept, din afară). Iată că avem totuşi cel puţin un precedent în care Biserica s-a implicat semnificativ, sub vechiul Patriarh. Poate că noul Patriarh nu a avut suficient timp deocamdată să ducă lucrurile mai departe… T. P.: Gîndindu-mă la martirii din temniţele comuniste româneşti, nu pot să nu aduc în discuţie nişte nume precum Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau Roman Braga. Mai ales numele lui Valeriu Gafencu constituie o mare pagină din istoria recentă a martirajului românesc şi nu întîmplător Nicolae Steinhardt l-a numit «sfîntul închisorilor». În acest sens, aş fi dorit să vă întreb dacă destinul unui martir asemenea lui Valeriu Gafencu poate reprezenta prototipul adevăratului apărător al conştiinţei identitare şi spirituale. R. C.: Este indiscutabil că Valeriu Gafencu rămîne un personaj exemplar: nu numai prin moartea mucenicească, nu numai prin înălţimea şi puritatea trăirii sale creştine, dar şi pentru faptul că a generat o adevărată mişcare duhovnicească – un fel de «Rug Aprins» al închisorilor – printre tinerii deţinuţi, descrisă cel mai bine în memoriile lui Ioan Ianolide. Şi asta în condiţiile în care Gafencu nu era nici preot, nici monah şi nici măcar student în Teologie. Era un eminent student în Drept, trecut scurtă vreme prin Frăţiile de Cruce. El depăşise însă legionarismul ca experienţă politică şi înaintea morţii a mărturisit: «Nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!». S-a spus că legionarii ar fi fost antisemiţi incorigibili, dar Gafencu, deşi grav bolnav de plămîni, i-a cedat medicamentele sale unui evreu (Richard Wurmbrand) şi a fost numit «sfîntul închisorilor» chiar de către un evreu (N. Steinhardt). Gafencu a murit în închisoare, la Tg. Ocna, în 1952, alţii şi-au dus crucea pînă în 1964, la graţierea generală (făcută de comunişti sub presiunea forurilor internaţionale). Părintele Gheorghe Calciu, pe care l-aţi pomenit, după ce a fost deţinut politic timp de 16 ani sub Gheorghiu-Dej, a mai făcut 5 ani de închisoare politică şi sub Ceauşescu, pentru că s-a opus pe faţă dărîmării bisericilor şi ateizării tinerelor generaţii: 21 de ani de închisoare pentru că a crezut în Hristos şi în destinul creştin al neamului românesc! Or, dacă astfel de oameni nu ni-s modele, atunci care ar fi, mă rog, modelele «dezirabile»?! T. P.: Avînd în vedere tematica pe marginea căreia discutam, nu aş putea să nu-mi aduc aminte de una dintre profundele şi cuprinzătoarele remarci pe care le-a făcut Părintele Arsenie Papacioc, şi anume: «Comunismul a umplut cerul de sfinţi». Într-adevăr, comunismul a reprezentat un asasinat atît virtual, cît şi fizic, însă nucleul de credinţă şi de comuniune cu Dumnezeu a fost fortificat în timpul experimentelor de reeducare care erau puse în practică în diferitele penitenciare comuniste, dintre care Piteşti, Gherla şi Aiud atrag şi vor atrage cu siguranţă atenţia într-un mod deosebit. De asemenea, această idee a Părintelui Arsenie Papacioc a fost puternic susţinută şi prin nenumăratele volume de mărturii sau monografii, dintre care cartea de mărturii a monahului Moise despre Valeriu Gafencu, sau cea a lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, sînt nişte surse cît se poate de pătrunzătoare. Aşadar, sînteţi de acord cu această idee că represiunea comunistă a umplut cerul de sfinţi? Şi cum credeţi că trebuie să ne raportăm la conceptul de «sfinţenie» sub aspectul pe marginea căruia discutăm? R. C.: Da, a umplut cerul de sfinţi – ştiuţi şi neştiuţi de oameni. Despre Părintele Arsenie Papacioc însuşi, cînd s-a eliberat de la Aiud în 1964, chiar unul dintre torţionari ar fi exclamat: «Iese sfinţenia pe poartă !». (cum e consemnat în memoriile scriitorului Marcel Petrişor, acum în curs de reeditare). Există mărturii că marele duhovnic, pe atunci prea puţin cunoscut lumii largi, se ruga şi 17 ore pe zi şi n-a putut fi adus să facă nici cel mai mic compromis. Au mai fost astfel de figuri legendare ale rectitudinii în suferinţă, şi nu neapărat preoţi sau monahi. A fost prinţul Alexandru Ghica, a fost ofiţerul erou Aurel State, a fost bătăiosul Grigore Caraza şi alţii… Unii n-au mai ajuns să iasă din închisoare: Daniil Sandu Tudor, poetul-monah, sufletul Rugului Aprins de la Antim, a murit la Aiud în toamna lui 1962, iar Maica Mihaela Iordache (căci au existat şi martire, nu numai martiri) a murit la Ciuc în primăvara lui 1963. Sînt sfinţi înaintea lui Dumnezeu şi în sufletele oamenilor, chiar dacă încă nevalidaţi oficial de Biserică. Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc de la Mănăstirea Diaconeşti îi poartă pe toţi, ca o Arcă a Învierii… Şi e cutremurător că unii dintre aceşti mari mărturisitori, în pofida inimaginabilelor suferinţe prin care au trecut, mai sînt încă în viaţă, ca Părintele Arsenie Papacioc, de care tocmai am vorbit, sau ca Părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru-Vodă (ca să rămînem numai la cazurile cele mai ilustre). Aceşti martiri din închisori sînt răscumpărătorii vremurilor în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu, Ei ar trebui să fie reperele sau pilonii renaşterii naţionale, dacă noi am fi cu adevărat demni de propriul nostru trecut. Dar se dovedeşte zi de zi, de 20 de ani încoace, că nu prea mai sîntem… T. P.: În măsura în care sînteţi de acord, aş dori să facem cîteva trimiteri şi la rolul intelectualităţii româneşti din străinătate în cunoaşterea şi transmiterea istoriei recente a României. Nu pot trece cu vederea cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, sau pe cea a lui Paul Goma, Patimile după Piteşti, cărţi ce au încercat să ilustreze, atît cît a fost cu putinţă, mlaştina disperării ce a făcut obiectul dramei româneşti din perioada 1948-1964. Este drept, ele au fost contestate chiar de către anumiţi supravieţuitori ai temniţelor, considerîndu-se că astfel de cărţi nu gradul necesar de obiectivitate şi claritate, întrucît autorii lor nu au fost implicaţi direct în ceea ce se întîmpla în temniţele comuniste. Care este poziţia dvs. faţă de acest aspect şi cum ar trebui să ne raportăm la astfel de surse bibliografice? Ar putea ele totuşi să constituie o bază – sau mai bine zis o fază – incipientă pentru înţelegerea semnificaţiei represiunii din România comunistă? R. C.: Pe lîngă rezistenţa anticomunistă din ţară, a existat şi un numeros Exil anticomunist românesc, care s-a străduit mult să deconspire ororile comuniste de acasă. Prima carte despre Piteşti, cea a lui Dumitru Bacu (care chiar a fost deţinut politic, între 1949 şi 1956), a apărut în 1963, în Spania, iar în 1971 a fost tradusă şi în engleză. (Recent, am reeditat-o la Christiana, cu note şi bibliografie la zi.) A mai fost Demascarea lui Grigore Dumitrescu (chiar un fost «piteştean»), apărută iniţial în Germania, apoi cărţile ilustrului disident Paul Goma (care avea şi el experienţa închisorilor, încă din anii stalinismului), iar mai tîrziu Fenomenul Piteşti – sinteza lui Virgil Ierunca, pe care toată lumea îl ştia, ca şi pe soţia lui, Monica Lovinescu, de la postul de radio «Europa Liberă», care şi-a avut şi el rolul lui major în subminarea regimului dictatorial. Sigur că, după 1989, au apărut în ţară mărturii sau studii mai extinse şi mai precise (Ion Ioanid, Virgil Maxim, Dumitru Bordeianu, Ioan Ianolide etc., ca să mă refer numai la memorialişti), dar meritele primilor deconspiratori nu sînt mai mici, iar cărţile lor se vor consulta întotdeauna cu folos, chiar dacă mai au cîte o informaţie greşită sau cîte o ambiguitate. Despre reeducarea de la Piteşti (1949-1951) – cea mai cumplită experienţă concentraţionară din spaţiul european – există deja o bibliografie enormă, iar despre faza tîrzie a reeducării de la Aiud (1960-1964) există acum excelenta analiză a fostului deţinut politic Demostene Andronescu, care este şi unul dintre marii poeţi ai închisorilor, pe linia lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr. Dincolo de toate acestea, e încurajator că în vremea din urmă au început să se implice tot mai mult în studierea fenomenului concentraţionar şi o seamă de profesionişti ai istoriei, mulţi dintre ei tineri, de la care sînt de aşteptat marile sinteze definitive. Să sperăm că ele nu vor întîrzia, la rînd cu canonizările! Şi că vor afla suficiente urechi şi inimi deschise… Altminteri, vorba Părintelui Justin: «Şi de aceea ne bate Dumnezeu, că nu ştim să ne cinstim martirii»… Interviu cu Razvan Codrescu Fundamente comuniste ale psihologiei politice romanesti postdecembriste 1.) Pentru inceput, v-as ruga sa prezentati in linii mari semnificatia propriu-zisa a psihologiei politice, intrucat vorbim de o paradigma de gandire si de perceptie in egala masura sensibila si patrunzatoare. In acest sens, exista motive intemeiate pentru care ar trebui sa catalogam psihologia politica drept o disciplina autonoma cu specificul si cu metedologiile sale de cercetare? În opinia mea, expusă şi cu alte prilejuri, fragmentarea ştiinţelor socio-umane este o trăsătură a timpurilor noastre. Devin astfel importante paradigmele federatoare în viziunile transversale şi pluridisciplinare asupra socialului. Cetăţeanul planetar – folosesc sintagma aceasta prin derivaţie de la „satul planetar” datorat tehnologiei media - este produsul diferitelor regimuri politice. Politicul şi psihologicul pot fi astfel centrele de emergenţă ale reflecţiei asupra lumii în care trăim. « Arhipelagul » disciplinei psihologie politică îl configurează temele de graniţă ale cercetării clasice precum puterea, democraţia şi totalitarismul, crizele şi revoltele, schimbările politice, autoritatea şi charisma liderilor, propaganda, comunicarea şi discursul politic, războiul psihologic şi acţiunea diplomatică, procesele electorale, influenţa socială şi memoria colectivă, ideologia şi credinţele, diversele forme de rasism, impactul tehnologic şi geopolitic. Spre deosebire de perspectiva istoricului, antropologului, filosofului ori politologului, « microscopul » cercetătorului în domeniu este focalizat pe om. Omul ca şi creaţie a politicului, şi totodată creator al faptului, comportamentului şi discursului politic. Mai concret – actorul politic în ipostazele esenţiale de lider şi cetăţean. Orice introducere în istoria disciplinei menţionează numele profesorului american Ch. Merriam, care, încă din 1925 insitase asupra necesităţii ştiinţelor politice de a face apel la psihologie. Psihologia politică a fost introdusă în rândul disciplinelor universitare de către discipolul său H. D. Laswell, la Universitatea din Chicago. Cu multă vreme înainte de instituţionalizarea amintită, s-a spus adesea că nu poate fi studiat politicul fără referire la fiinţa umană din perspectivă psihologică. Cadrul acestei discuţii nu ne îngăduie însă dizertaţii tematice şi metodologice. Aş aminti însă că între cei care îşi asumă misiuni de cercetare în psihologia politică există controverse pe tema dacă se poate vorbi de o disciplină aparte sau avem pur şi simplu de-a face cu „terenuri de aplicaţie” şi noi „şantiere” ale psiholgiei sociale. În opinia mea, situaţia trimite la analogii cu statutul psihologiei artei, religiei, sportului sau psihologiei familiei. Desprinse din trunchiul psihologiei sociale cu zestrea teoretică şi metodologică a „familiei”, acestea au rodit fertil ca discipline de sine stătătoare. Este, va fi şi cazul psihologiei politice. 2.) In general, sistemul comunist din Romania, ca de altfel asemenea intregului bloc sovietizat, era caracterizat de mitul Conducatorului Absolut, cultul personalitatii, si multe alte metafore care o data ce au ajuns sa relationeze cu realitatea, sensul unei conduceri politice corecte, adecvate si rationale a fost intru totul distorsionat. Daca am lua in considerare exemple garitoare precum asa-zisa mistificare ceausista a majoritatii sectoarelor societatii romanesti, in special a intelewctualitatii, sau la, indraznesc sa spun, inchizitia cel putin pishologica ce a macinat sistemul de educatie, intelegem ca avem de a face cu o psihologie politica barbara, fundamentata pe un sistem principial, de tipul plenitude potestatis (pretentia de a domni in mod absolute). Pe de alta parte, in Romania zilelor noastre se vorbeste parca tot mai des de capitalsimul salbatic si de o pseudo-democratie care de fapt ar face apologia unui soi de cripto-comunism. Considerati ca o asemenea afirmatie este suficient de logica si de intemeiata si daca da, suntem indreptatiti sa vorbim de de barbarismele psihologice politice mai sus mentionate, capabile sa se ascunda de faldurile idealismului democratic? Pentru că una dintre metodele consacrate ale psihologiei politice este analiza de conţinut a discursului politic, aş face, cu îngăduinţa dv, o remarcă. Introducerea întrebării ce mi-aţi adresat-o e saturată de concepte politice. Poziţionarea lor accentuează sensurile propagandistice. Ce vreau să spun? Dacă aţi cere unui elev de liceu – am ales categoria aceasta pentru că în trăsăturile vârstei intră şi formarea gândirii abstracte – să extragă ideea principală din afirmaţiile dv, ar spune ceva de genul comunismul a fost excepţia răului absolut în ansamblul condiţiei umane. Raportat însă la “straturile” istoriei, democraţia şi pattern-ul omului democrat (în accepţiunile uzuale azi) se reduc la un strat subţire şi foarte actual. Altfel, istoria politică a lumii este una a despoţilor absoluţi – de la şefii de trib din “timpurile prelogice”, până la intrarea în scenă a mulţimilor. Care se produce în ceea ce istoricii numesc “epoca modernă” a omenirii, cu începuturi diferite însă într-o parte şi alta a lumii. Şi o a doua observaţie: psihologia politică nu există “în natură”. Ca orice corpus de reflecţii şi regularităţi, ea constituie o reprezentare ideatică a unor realităţi mai mult sau mai puţin strict delimitate. Nu putem vorbi aşadar de o “psihologie politică barbar-comunistă” sau de o “psihologie politică sălbatic capitalistă”. Cum nu putem vorbi de altfel despre o fizică africană şi alta europeană, ori despre o chimie democrată, în opoziţie cu o chimie totalitară. Există însă o astfel de manipulare, încercată tocmai în Uniunea Sovietică, în vremea lui Stalin. Atunci s-a postulat că “adevărata” ştiinţă este “ştiinţa sovietică”, ale cărei “adevăruri partinice” se situează deasupra “adevărului obiectiv burghez”. Cine îndrăznea să aibă altă opinie, se făcea atunci vinovat cel puţin de păcatul “cosmopolitismului”. Risca şi “reuşea” să fie condamnat la închisoare ori la “reeducare prin muncă” în lagărele sovietice. În prelungirea opiniilor dvs. s-ar putea remarca însă că pattern-ul liderului comunist se identifică într-o semnificativă măsură cu cel al conducătorului ce dispune de puteri nelimitate asupra “supuşilor”. Specifică puterii comuniste este mimarea instituţiilor şi comportamentelor democraţiei. Regimurile comuniste au funcţionat prin forme definite de liderii lor ca “regim de democraţie populară” şi “regim de democraţie socialistă”. Tehnicile de manipulare, relaţiile şi structura nucleelor de decizie, efectele în planul psihologiei mulţimii, caracteristicile discursului public şi altele ca acestea devin “şantiere” ale investigaţiei din perspective psihologiei politice asupra comunismului. Rezultatele întregesc şi clarifică, în primul rand, demersul clasic al istoricului. Termeni precum “pseudo-democraţie”, “cripto-comunism” şi alţii de aceiaşi factură nu au cum deveni tremeni operaţionali într-o investigaţie de psihologie politică bazată pe instrumentarul classic al chestionarelor, scalelor de atiutudini, tehnicii diferenţiatorului semantic etc. Ei rămân termeni uzuali din vocabularul activ al jurnalistului sau omului politic, indicând un anume sens al opiniilor acestora, nicidecum aserţiuni derivate dintr-o anume cercetare ştiinţifică. 3.) Implicatiile si semnificatia regimului ceausist sunt realitati crunte mult prea bine cunoscute ca sa le mai dezbatem in cadrul discutiei de fata. Cert este ca lunga perioada de dominatie a lui Nicolae Ceausescu ar putea fi idenficabila usor cu ceea ce unii teoreticieni numesc morala stapanilor, pe baza careia suntem tentati sa dezbatem asupra unui alt concept classic ce a facut cariera in preocuparile legate de studiul totalitarismului, viclenia ratiunii. Considerati ca tocmai aceasta viclenie a ratiunii este fundamental communist, sau sa-i spunem totalitar, principal, impregnat in psihologia politica romaneasca postdecembrista, caracterizata parca de o anumita staganare in plan ideatic? Încă o dată, nu putem stabili existenţe unei psihologii politice nici româneşti, nici ante sau post-decembriste. De altfel, ştiţi care este caracteristica fundamentală a democratului, stabilită printr-o anchetă comparativă? Toleranţa. În ceea ce priveşte prototipul uman promovat de ideologia comunistă, aceasta a fost exprimat prin conceptul de “om nou”. Preluat din scrierile Apostolului Pavel. “Omul nou” visat de Lenin se aseamănă “omului nou” din dogma creştină. Sunt însă note în ambele accepţiuni care contravin naturii umane. Pentru că întotdeauna şi pretutindeni acţiunile oamenilor sunt determinate de interese: întâi satisfacerea trebuinţelor de bază, apoi a celor legate de stima de sine, relaţiile cu ceilalţi şi în sfârşit, trebuinţa de dezvoltare, cum o numeşte economistul Maslow. A-ţi iubi aproapele mai mult decât pe tine însuţi, a iubi sărăcia şi frăţia cu toţi ceilalţi semeni sunt porunci ale dogmei creştine tot atât de dificil, dacă nu imposibil de împlinit de către marea majoritate a oamneilor ca şi egalitatea şi tovarăşia comunistă. Sau împlinirea idealul comunist unde toţi vor munci la capacitate maximă şi îşi vor limita consumul la trebuinţele minimale. Este aceasta o viclenie a raţiunii? Nu. Avem pur şi simplu două programe idealiste – unul religios, împărtăşit de întreaga lume creştină, şi altul specific ideologiei comuniste. Să nu uităm că regimul comunist a dorit impunerea ideologiei sale ca o nouă religie. Să nu uităm nici că “imperiul comunist” a fost cel mai mare din istorie omenirii: în anii 80 o treime din populaţia planetei trăia sub semnul steagului roşu, cu seceră şi ciocan 4.) Momentul decembrie 1989 a reprezentat si reprezinta pentru societatea romaneasca un moment de cotitura, aflat din pacate sub spectrul dilemei, nedesluista intru totul nici in zilele noastre, din diferite motive. Totusi, o asemenea revolutie a insemnat, daca imi permiteti sa ma exprim in acesti termini, o desacralizare a miturilor fondatoare ale ceausismului. Pe de alta parte, exista anumite ingrijorari cu privire la psihologia politica romanesaca contemporana in sensul in care tensiunile si inechitatile sociale, transformarea capitalismului intr-un alt tip de totalitarism prin impunerea unei birocartii, care de fapt in tarile cu adevrata capitaliste aproape ca nici nu exista, si nu numai, afecteaza constiinta colectiva. Date fiind realitatile amintite, in ce masura putem sesiza persistenta catorva dintre acele mituri ceausiste in mecanismele psihice ale sistemului politic romanesc al zilelor noastre? Dilemele “omului actual”, ca să-i spunem aşa, pornesc tocmai din neputinţa definirii lor în raport cu nişte repere clare – morale, religioase, politice, cetăţeneşti. Mai pot fi adăugate încă alte cuvinte care lărgesc cadrul şi acccentuează nesiguranţa orientării. Dar realitatea aceasta este efectul “democraţiei planetare” exprimată clar prin comunicarea media. Ce vă face să credeţi însă că românii sunt mai “dezorientaţi” ori mai afectaţi în “conştiinţa colectivă” decât americanii? Sau indonezienii?! Sau ce ne îndreptăţeşte să vorbim despre “miturile fondatoare ale ceauşismului”? Sânt doar câteva “mituri fondatoare” ale omenirii, iar printre ele “mitul ceauşismului” n-are loc. Nu reprezintă nimic plasat în apropierea lor. De altfel, la scara istoriei, regimul comunist se încadrează în ceea ce Braudel numea durata “istoriei conjuncturale”. Spre deosebire de “duratele lungi” ale istoriei care, prin forme de putere, instituţii şi practici specifice forjează o anume civilizaţie în decursul unor secole, aceste “durate conjuncturale” produc schimbări ale mentalului colectiv de mai mică amploare şi persistenţă. În pofida eforturilor instituţiilor şi propagandei comuniste, “omul nou” n-a apărut la scară socială. Am dedicat (îmi vine să zic “cheltuit”) şase ani din viaţă citind, scriind şi aplicând metodologia tezei mele de doctorat ce-şi propunea investigarea reprezentărilor sociale datorate ideologiei şi instituţiilor comuniste din România. Ca să ajung într-un final la concluzia că numitele remanenţe şi “mentalităţi comuniste” sunt identice manifestărilor Miticilor lui Caragiale. Psihosociologul francez de origine română Serge Moscovici îmi spunea într-un interviu că scriitorul Ion Luca Caragiale este cel mai bun psihosociolog al românilor. 5.) Putem spune ca principala carenta a psihologiei politice postdecembriste, referindu-ne strict la regimurile ce s-au succedat mai ales incepand cu anii 2000, este patologia unei ratiuni politice elemntare de unde rezulta automat si o falsa judecata de constiinta politica? Din perspectivă strict psihologică n-aş putea vorbi despre o “conştiinţă politică”. Îmi pare, de altfel, un lest al ideologiei leniniste rătăcit în memoria noastră colectivă. Lenin emitea teoria, devenită dogmă a zisului “socialism ştiinşific”, după care există o anumită conştiinţă politică “de clasă” care trebuie indusă mulţimii de către “revoluţionarii de profesie” în scopul declanşării unor comportamente politice. În zona de interes indicată de dvs., operaţional în psihologia politică poate fi conceptul de cetăţean sub raportul status-urilor şi rolurilor sale sociale. Acestea conduc la reprezentări, atitutudini şi comportamente care pot sau nu individualiza post-comunismul românesc în raport cu, să zicem, “epoca Ceauşescu”. Eu, spre exemplu, nu văd nici o “patologie” la liderii post-comunişti, nici mai deosebite înclinaţii ale mulţimii românilor spre “judecăţi false”. Există însă relaţii aparte între cetăţean şi instituţiile statului, există efecte directe sau “perverse” ale comunicării mediatice, există tehnici şi campanii de imagine ale politicienilor şi partidelor, există diverse aspiraţii, atitudini şi expectanţe. Şi mai ales degradarea, dacă nu distrugerea unui mod de viaţă cu aparenţa unei anume stabilităţi şi coerenţe, fără ca în locul lui să fi apărut altul cu astfel de însuşiri. Or, nevoia de siguranţă este o trebuinţă fundamentală şi constantă a omului. A Omului de oriunde şi de oricând. Un interviu cu Lavinia Betea realizat de Tudor Petcu Universul concentrationar din Romania ca intolerabila toleranta 1.) Inainte de a discuta pe marginea subiectului propus, v-as ruga sa vorbiti despre activitatea dvs. literara, intrucat, dupa cum bine este cunoscut, dvs. sunteti poeta, prozatoare si eseista cu o foarte bogata activitate. V-as ruga de asemenea sa faceti referire si la stilul sau mai bine zis curentul literar ce va reprezinta cel mai bine in special in activitatea dvs. literara. Ruxandra Cesereanu: Am fost întrebată nu de mult dacă sunt o personalitate multiplă. Și am râs. Mă consider întâi de toate a fi poetă, apoi prozatoare, apoi eseistă. Vocile mele nu se suprapun, ci sunt distincte. Şi aș dori să fie acceptate toate, fără să fiu parţializată ori fărâmiţată. Scriitura mea este arborescentă şi jungloidă, aşa încât să o descurce cine poate. Ca poetă am pledat pentru autenticitatea şi febrilitatea maximă la nivel de simţire (poezia mea alternează între neoexpresionism și postsuprarealism). Ca prozatoare am mizat și mizez enorm pe plăcerea de a povesti, pe gurmenzia narativă, pe papilele gustative epico-epicuireice. Ca eseistă mă consider o analistă a mentalităţilor (atunci când scriu despre suferința din închisori și lagăre – a se vedea Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conștiința românească). Dar sunt și o eseistă care are plăceri de gurmet în a testa și analiza romanul contemporan străin (a se vedea cartea mea Biblioteca stranie). Poezie şi proză voi scrie cât voi trăi, fiindcă ambele sunt deja în sângele meu și fac parte din carnea mea. 2.) Dat fiind faptul ca poezia este una din trasaturile dvs. definitorii, as dori sa va intreb cum va raportati exact la stilurile poetice contemporane? Considerati ca o data cu evolutia postmodernismului poezia contemporana a intrat intr-o era a desacralizarii, a deconstructii unei arhitectonici a spiritului? Dar proza? R. C.: Aș spune mai întîi că scriitorii sunt făpturi care mizează pe împărtăşanie. Scriitorii pot să scrie pentru ei înşişi, dar ei scriu mai ales pentru ceilalţi. Ca să îi vindece, să îi mângâie şi să-i înminuneze pe ceilalţi. Sau ca să limpezească vremurile şi lucrurile în această lume. Scriitorii sunt niște terapeuți (sau încearcă să fie). Prin poezia mea, am încercat acest lucru: să scriu despre nevroze și neliniști, să le descarc și, poate, să îi descarc și pe alții de astfel de anxietăți. Cărțile mele cele mai violente de poezie sunt Oceanul Schizoidian și Coma. Dar alături de ele, am scris și publicat și cărți despre dragoste și decadență ori despre dragoste și izbăvire (de pildă Veneția cu vene violete și Kore-Persefona). Am fost interesată și de experimente poetice extreme (a se vedea Submarinul iertat - scris împreună cu Andrei Codrescu - și Ținutul Celălalt - scris împreună cu Marius Conkan). În proză, sunt o autoare de autoficțiuni (romanul meu emblematic, în acest sens, este Tricephalos), dar și de narațiuni fantastice (a se vedea volumul de povestiri Nebulon și mai ales romanul Angelus). Pregătesc, însă, o surpriză epică, întrucât actualmente lucrez la un roman-frescă despre comunismul și postcomunismul românesc! Poezia mea nu este postmodernă decât arareori (în experimentele extreme), în schimb proza mea este îndeajuns de postmodernă, cred. Nu mă raportez, însă, la postmodernism, neapărat, din perspectiva desacralizării… 3.) Sa ne concentram acum asupra unui subiect delicat si emotionant. Ma refer la universul concentrationar din Romania comunista caruia dvs. i-ati acordat o atentie deosebita si pe care l-ati supus unor analize subtile. Sunteti de acord cu faptul ca in cazul inchisorilor comuniste din Romania, ca de altfel in cazul tuturor episoadelor funeste din istoria umanitatii, putem vorbi de o logica a suferintei menita sa contribuie la o constiinta colectiva ulterioara mai responsabila din punct de vedere moral? R. C.: Nu prea accept formula de logică a suferinței! Înăuntrul meu se găsește o făptură care repudiază ideea că suferința (injustă, abuzivă) are o logică. Firește, dacă aș fi făcut închisoare politică și aș fi fost deținut de conștiință – poate lucrurile ar sta altfel. Dar, ca analist al mentalităților și cercetător al suferinței celor care au trecut prin Gulagul românesc – pentru mine nu există vreo logică a suferinței. Cel puțin nu la nivel convențional, oficial, politico-social. Că diferiți foști deținuți politici vorbesc despre suferința lor concentraționară ca având un rost lăuntric revelatoriu – este cu totul altceva. Steinhardt își numește jurnalul rememorării detenției ca fiind al fericirii (iar formula cu pricina a făcut carieră); un alt fost deținut politic vorbește, la rândul lui, despre un abis luminat! Sunt de acord, însă, cu faptul că, în urma experienței concentraționare filtrate moral, conștiința colectivă devine, vrând-nevrând, responsabilă etic. 4.) Cand discutam despre perioada concentrationara din Romania comunista, nu putem face abstractie de ceea ce s-a numit nu doar experimentul, ci si fenomenul Pitesti. Atata vreme cat ne raportam la fenomenul Pitesti, intelegem clar ce insemnat si cum a fost permisa intolerabila toleranta, dar parca intelegem de asemenea si dimensiunea metafizica a perversiunii. Chiar si Alexandr Soljenitin la un moment dat catalogheaza fenomenul Pitesti drept cea mai mare barbarie a lumii contemporane, insa pe de alta parte, consider ca un asemenea capitol istoric depaseste statutul de barbarie. Daca depaseste intr-adevar acest statut amintit, putem sa vorbim despre fenomenul Pitesti ca despre un test al rezistentei morale la care au fost supusi detinutii, in special aceia care nu incetat vreodata a glasui puternic pentru Dumnezeu? R. C.: Despre fenomenul Pitești au scris cărți percutante atât aceia care nu au trecut și nu au cunoscut experiența atroce ca atare (de la Virgil Ierunca la Alin Mureșan, de pildă), cât și mărturisitori direcți (Dumitru G. Bordeianu, Ștefan I. Ioan Davidescu, Constantin Dumitrescu și mulți alții). Paul Goma a filtrat literar experimentul de la Pitești într-un roman sumbru, numit chiar Patimile după Pitești. Despre acest experiment nu am lucruri noi de spus, așa încât o să rezum opinia pe care am expus-o deja în cartea mea de mentalitate despre Gulagul românesc. Este vorba despre un fenomen aberant, ce se pretează psihanalizării, după opinia a destui analiști (H. R. Patapievici, Vasile Dem Zamfirescu, și Alina Mungiu, de pildă). H.-R. Patapievici (în Cerul văzut prin lentilă) comentează acid astfel: "Abia cînd privim spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti, gravitatea chestiunii specificului naţional este cu adevărat pusă". Patapievici (în Politice) vede în fenomenul Piteşti un experiment de "inginerie socială", pe care îl proiectează, extinzîndu-l în timp, la scară naţională: "Fenomenul Piteşti nu a încetat în 1952, el a continuat prin mijloace sociale, nu penitenciar-sadice, pînă după 1989. Ceea ce numim azi «poporul român» este rezultatul experimentului Piteşti aplicat întregii Românii de după 1946. Acest experiment de inginerie socială, din nefericire a reuşit. Nu Stalin & Caragiale sînt tutelarii, ci Ţurcanu & Nicolski". Virgil Ierunca (Fenomenul Pitești) vede în Eugen Ţurcanu (liderul reeducării în închisorile Pitești și Gherla) un Verhovenski dus dincolo de limita răului şi un al doilea marchiz de Sade. Alţi memorialişti văd în Țurcanu un doctor Mengele românesc. Să nu uităm că infernul reeducării de la Piteşti a sfidat mai cu seamă dimensiunea transcendentală, egalînd judecata umană cu cea a lui Dumnezeu. Psihologul Adrian Neculau consideră că închisoarea Piteşti a fost un "laborator experimental de psihologie aplicată, organizată după criterii ştiinţifice"; iar tema experimentului a fost "transformarea omului în contrariul său" – sunt întru totul de acord cu această definiție care nu contenește să mă bulverseze, psihologic și sufletește. La Pitești, până și credincioșii cei mai fervenți au ajuns, uneori, că nu au mai fost apți să facă nici măcar cruci în gură, cu limba, întrucât se simțeau blestemați, tarați, avortați … 5.) Comunismul a umplut cerul de sfinti, dupa cum frumos se exprima parintele Arsenie Papacioc. A umplut intr-adevar cerul de sfinti, referindu-ne la cei care prin martirajul lor au invins intolerabila toleranta din inchisorile comuniste, dezvaluind frumusetea ascunsa dar si abandonata a vietii. Cum va raportati la acest martiraj romanesc si care sunt principalele caze ce au permis ca el sa nu fie suficient de cunoscut in zilele noastre? R.C.: Prin închisorile şi lagărele comuniste din România au trecut destui preoţi, călugări, ierarhi aparţinând tuturor cultelor, mulţi dintre aceştia fiind supranumiţi "sfinţii închisorilor" tocmai pentru comportamentul lor impecabil din punct de vedere moral, uman, nu în ultimul rând religios. În mod aparte persecutaţi au fost greco-catolicii şi romano-catolicii. Dar ortodocşii nu au fost nici ei scutiţi de marca Gulagului românesc, sute ori poate chiar mii de preoţi şi călugări ortodocși găsindu-şi sfârşitul în detenţie sau supravieţuind necicatrizaţi în urma acesteia. Au existat chiar mişcări monahale şi spirituale anticomuniste din rândul ortodoxiei, ca să le amintesc doar pe cele mai mediatizate (în postcomunism) dintre ele: mişcarea Rugul Aprins şi mişcarea de la mănăstirea Vladimireşti (chiar dacă aceasta din urmă a fost boicotată chiar de BOR). "Sfinți ai închisorilor" au fost și destui deținuți fără coloratură clericală, religioasă – au fost "sfinți" exclusiv prin comportamentul lor dăruitor, generos, sacrificial, în unele cazuri. În general, cei care au scris despre Gulagul românesc s-au oprit și asupra acestei nuanțe de martiraj și, în anumite cazuri, chiar a funcționat o mediatizare amplă legată de acest subiect. Așa încât chestiunea care se pune este cum a reacționat publicul cititor sau auditoriul și de ce acest martiraj este, adesea, trecut cu vederea sau minimalizat. Nu am un răspuns limpede. Poate că o parte din poporul român nu are ochi să vadă și urechi să audă... sau poate e o chestiune (un defect) legată de memorie, de memoria ororii! 6.) Reeducarea si tortura au fost coordonatele de principiu ale universului concentrationar din Romania comunista, de aceea sintagma intolerabila toleranta este probabil cea mai potrivita. Tocmai reeducarea si tortura ne atrag atentia cu privire la importanta si obligatia inviolabilitatii demnitatii umane. In acest sens, v-as intreba care ar fi cea mai adecvata maniera de a surprinde dimensiunea etica a reeducarii si torturii la care s-a facut referire? R.C.: Este pentru întâia dată că aud și reacționez la această sintagmă pe care o menționați aici și acum: intolerabila toleranță! S-ar putea să fie mai degrabă un joc de cuvinte care sună provocator, fără să conțină neapărat un sens major sau definitoriu. Există deja arhicunoscuta sintagmă a lui Hannah Arendt de banalitate a răului – de ce să mai căutam și alte formule, când aceasta se potrivește ca o mănușă pentru universul concentraționar din secolul XX (indiferent de ideologia care îl animă)? Nu există nicio dimensiune etică în tortură și reeducare, ci doar oroare și abominabil în absolut. 7.) Inchisorile comuniste din Romania, mai ales cele de la Pitesti, Aiud sau Gherla, i-au ajutat pe foarte multi detinuti, sa-si cultive, dupa cum ei insisi au marturisit, virtuti inaltatoare. Intr-un fel, cele petrecute in temnitele pe care le amintim, au avut rolul de a face din nou posibila nasterea Binelui din Rau, asemenea Universului din Haos. Considerati ca este hazardat daca am lua in considerare chiar ideea de purificare a conditiei umane in scopul dobandirii recunoasterii adevarului sublim, in masura in care ne raportam la victimele intolerabilei tolerante a universului concentrationar romanesc? R.C.: Nu știu ce să vă răspund cu exactitate. Întrebarea dumneavoastră pare să fie mai degrabă adresată unui posibil teolog sau unui înțelept (iar eu nu sunt așa ceva). Tot ce știu (în urma multelor lecturi pe care le-am făcut asupra mărturiilor de detenție din perioada comunistă) este că destui deținuți politici au izbutit să se mântuie lăuntric, în închisori și lagăre, datorită unei înălțări spirituale și datorită unor revelații survenite acolo. Acești oameni au fost norocoși, întrucât au avut energia interioară necesară să poată supraviețui în infern într-un chip iluminat. Dar pe lângă ei există destui alții care au căzut în beznă și hău și nu au mai putut niciodată să se ridice și să reînvie. Așa încât lucrurile sunt împărțite (ca întotdeauna în viață și în lume).