Africa: între suferință şi mister

Lumea în care trăim reprezintă fără îndoială fascinația misterului şi a curiozității, un exercițiu neîntrerupt de înțelegere a realității. Toată istoria care s-a scris până acum, tristă şi glorioasă, obscură şi luminoasă, a lăsat în urmă o moştenire ce şi-a pus decisiv amprenta asupra constituirii triburilor, culturilor şi civilizațiilor umanității. O lume sfâşiată de tentația distrugerii şi a nimicirii dar binecuvântată de pasiunea enigmatică a cunoaşterii.

În infinitul aparent şi iluzoriu al Pământului se înfățişează un continent care exprimă o gamă de realități şi sensuri existențiale, o voce a reconcilierii cu destinul crunt, o îmbrățişare perpetuă a tragediei şi o teologie a copilăriei. Toate acestea sunt câteva din caracteristicile de fond şi ontologice ale Africii, un continent atât de bogat în resurse naturale şi spirituale, dar atât de îngenuncheat în fața traumelor istoriei.

Africa este un colț de lume care nu poate fi definit doar prin prisma potențialului narativ al cercetării istorice, ea este înainte de toate modelul suprem al necunoscutului ce nu se ascunde şi al prezentului în trecut. Continentul african ne introduce permanent într-o diversitate tribală a culturilor locale care au de fapt de-a face cu tainele ancestrale sau, mai bine zis, cu o metafizică a tradiției în urma căreia puritatea identitară nu s-a putut dizolva.

Chiar scriitori precum Jules Verne sau Emilio Galotti au fost pătrunşi de situarea afectivă a Africii în lumea de netăgăduit a basmului în sensul în care tărâmul african se identifică dintotdeauna cu o poveste fără sfârşit, reprezentată de milioane de personaje şi în aşteptarea eroului pozitiv.
Din punct de vedere spiritual, evident, putem vorbi despre o întrepătrundere mutuală între formele noetice de percepție a comuniunii omului cu divinitatea.
Ar trebui să luăm în considerare, de exemplu, animismul, şi mai cu seamă semnificația măştilor tradiționale congoleze, acestea din urmă reflectând anumite entități spirituale, sfinte şi malefice, care gravitează în jurul Ființei Supreme.
Pe de altă parte, prezența musulmană din țări precum Somalia, Senegal sau Niger precum şi cea creştină din Camerun, Etiopia sau Eritreea au făcut posibilă pătrunderea monoteismului pe tărâm african, în ciuda neînțelegerilor istorice majore dintre cele două religii.
Personal, întotdeauna am fost fascinat de ortodoxia etiopiană, caracterizată de profunda sa iconografie care înfățişează prezența sau venirea Mânutitorului într-o lume nouă în care fiara nu va mai fi fiară şi va locui în pace alături de căprioară. Cu alte cuvinte, vorbim despre o iconografie ortodoxă profetică pentru care se realizează în mod firesc legătura între universalitatea lui Iisus Hristos ca Mântuitor şi elementele culturale locale.

Deşi ar fi multe lucruri de precizat în ceea ce priveşte Africa în toată splendoarea ei aurolară, prefer să mă opresc aici deocamdată - în spirit de smerenie comprehensivă - şi aş concluziona asemea lui David Livingstone, marele explorator scoțian în Africa, potrivit căruia "Africa este o lume paradoxală a suferinței în care fericirea evidentă încă nu a fost găsită".