Mărturii despre Holocaust

 În rândurile de mai jos este redată mărturia fiicei unei supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz, pe care am avut onoarea să o primesc în urma unei serii de convorbiri cu domnia sa. Cea care mi-acordat mărturia este Doamna Emilia Teszler, Preşedinte al Asociației Tikvah din Oradea. O mărturie care ar trebui să ne facă pe toți să înțelegem că istoria nu trebuie să se mai repete.

A fi victima a Holocaustului, pentru mama mea ( mama mea si o sora a ei au supravietuit, ceilalti trei frati: o fata si doi baieti precum si mama lor, adica bunica mea, au pierit)  nu a insemnat doar ghetoizarea , deportarea la Auschwitz si suferintele indurate acolo. Procesul de respingere, umilire, discriminare a inceput cu ani inainte cand au inceput sa fie aplicate legile antievreiesti. La problemele serioase de existenta  pe care aceste legi le-au creat ( economice, de educatie etc) s-a adaugat suferinta psihica datorata atitudinii tot mai ostile a populatiei, fie ei vecini, colegi sau necunoscuti. Oameni cu care fusesera prieteni inainte, sau colegi de scoala, sau de serviciu, cu care isi petreceau timpul liber impreuna, la evenimente culturale sau sportive etc, nu le-au mai intors salutul, se prefaceau ca nu ii cunosc etc. Nu toti au avut aceasta atitudine dar, din pacate, marea majoritate da. 

Eliberarea ei, de trupele britanice, in lagarul de la Bergen Belsen unde ajunsese dupa "marsuri ale mortii", in aprilie 1945, nu a insemnat si eliberarea de urmarile traumelor prin care a trecut. Voi reveni la asta, mai tarziu.

Dupa 19 martie 1944, respectiv dupa ocuparea Ungariei aliate de trupele germane, ocupare care nu a sistat aceasta alianta, a inceput implementarea asa numitei Solutii Finale pentru " problema evreiasca", pe care acestea au adus-o cu ei si pentru care au avut colaborarea marii parti a autoritatilor si administratiilor centrale si locale, precum si a unei parti a populatiei.. Nu voi insira aici multitudinea de masuri antievreiesti care s-au succedat rapid dupa aceasta data, istoricii au scris mult si detaliat despre evenimentele de atunci iar eu nu sunt istoric. Dintre autorii care au scris despre Holocaustul din Ungaria il recomand mai ales pe R. Braham. Voi mentiona doar una dintre masuri: obligativitatea purtarii, de toti cei cu varsta peste 6 ani,a unei stele galbene in sase colturi, steaua lui David, cusuta la vedere, precizandu-se si nuanta de galben care trebuie folosita, marimea stelei, unde anume pe haina trebuia sa fie si  ca trebuia sa fie cusuta foarte bine ca sa nu existe posibilitatea desprinderii ei cu usurinta. Nerespectarea acestei masuri implica masuri punitive foarte severe.

Chiar inainte de ghetoizare nu s-a mai permis evreilor sa circule pe strazi decat o ora pe zi.

Mama, cu surorile, fratii si mama lor, vaduva, locuiau in Simleu Silvaniei. Ghetoul era in Cehei. Cand au fost dusi in ghetou, au trecut inclusiv prin fata casei lor, care acum era sigilata, si in fata caselor vecinilor. Unii dinrte acestia stateau la geamuri , zambeau si strigau: bine va face, asta meritati!

Dupa cateva saptamani sub cerul liber, in conditii mizere de igiena si alimentatie, au fost imbarcati in trenuri, cred ca se cunoaste in ce conditii, si dusi la Auschwitz. Bunica mea a fost selectata pentru gazare deja la acea prima selectie, de pe peronul de la Auschwitz. Eu nu am nici macar o fotografie a ei. Stiu doar ca era foarte harnica, gatea foarte bine, si era un pic zgarcita. Circulau anecdote, spuse de sotul ei, bunicul meu ( decedat in 1942, dupa o operatie) , legat de asta. Baile erau o mica drama, pentru ca ii spala pe copii cu o perie cam aspra, era obsedata de curatenie. 

As vrea va rog sa relatez un episod, din ghetou. Se practica torturarea evreilor, de catre jandarmi ( csendorok) de obicei adusi de dincolo de Dunare, anume scoliti sa fie brutali, de obicei a capilor de familie, pentru ca acestia sa marturiseasca unde au ascuns obiecte de pret ( desi acestea, banii, diferite obiecte de uz casnic etc. au trebuit predate demult autoritatilor) sau cui le-au dat spre pastrare. Capul familiei mamei mele era bunica mea, vaduva, care a fost o casnica cu cinci copii. Ca sa isi protejeze mama, mama mea s-a prezentat la aceste " interogatorii", unde s-a strigat la ea si au batut-o cu lovituri la talpi. Atata stiu eu. Atat  mi-a spus. Inainte de imbarcarea in tren, batranul rabin Ehrenreich si-a pus mainile deasupra capului mamei mele si a binecuvantat-o.Pentru ca si-a protejat mama, cred. Sau din alt motiv, nu stiu.. M-a impresionat acest gest si cumva, undeva in adancul fiintei mele, cred ca ii confer semnificatii pe care ratiunea mea nu le accepta. In fine, asta nu apartine aici. Rabinul- cred ca avea 80 de ani- a fost gazat la Auschwitz. Lui nu i-a pus nimeni doua maini deasupra capului, sa il protejeze..

Ceea ce am scris mai sus, legat de atitudinea majoritatii populatiei sau a vecinilor etc: nu mi-au fost spuse de mama mea decat atunci cand am intrebat eu, punctual, cum s-au manifestat ceilalti, daca a incercat cineva sa ii apere, sau macar sa ia atitudine.Aproape ca parea ca ii venea greu sa admita ca nu doar fascistii, nazistii le-au provocat suferinta.

Dupa eliberare, cand ramasesera inca in lagar pentru un fel de convalescenta si intremare cat de cat ( atat mama cat si sora care a supravietuit facusera tifos exantematic), s-au prezentat, banuiesc ca prin Crucea Rosie, organizatii din Suedia care le-au propus sa mearga in Suedia pentru recuperare.Unele supravietuitoare au acceptat ( stiu si aici o mica istorioara foarte emotionanta, dar nu pot scrie un roman aici, cred :) ), dar mama a vrut sa se intoarca acasa, in speranta ca unii din membrii familiei au supravietuit. Deci ea si sora ei s-au intors. Si au ramas. Mama s-a casatorit cu tata, roman. In anii '60, cred ca 1963, nu sunt sigura, mama a fost retinuta, in gara din Oradea, de Securitate, dusa in ceva celula intr-un subsol, interogata trei zile. Exista un denunt ca tatal ei ar fi avut aur si ca mama stia unde era ascuns. Nu au agresat-o fizic, doar psihic iar noi nu stiam unde a disparut trei zile.

 

Cand mama si sora ei au ajuns inapoi la Simleu, au gasit casa parinteasca complet golita. Vecinii spuneau ca rusii au luat tot. Atat ca, dupa un timp, diferitele obiecte au inceput sa apara prin locuintele vecinilor. 

Ce cred eu ca a ramas dupa lagar,nu in suflet adanc ci vizibil in viata de zi cu zi:mama nu a aruncat niciodata mancare. Nu suporta sa fie aruncata nici macar o coaja uscata de paine. Nu m-a fortat niciodata sa mananc mai mult decat doream, dar termina ea ce mai ramanea in farfurie. Apoi- ii era frica de medici. De halate. Avea prieteni medici dar nu a acceptat niciodata sa mearga la spital. Nici cand ar fi fost foarte important.Ii era foarte frica de caini, mai ales de caini lup. Ii era foarte greu sa isi manifeste afectiunea, chiar si fata de noi. Ne-a iubit foarte mult, dar imbratisari, pupicuri...nu prea tin minte sa fi avut parte.

Exista tari unde supravietuitorii au beneficiat, si unii inca beneficiaza de suport psihologic. Si nu doar ei, ci si copiii lor. Nici ei, nici noua, nu ni s-a oferit asta iar noi nu am stiut sa cerem. Nu am stiut ca ar fi bine sa cerem. Sau poate ne era rusine, nu mai stiu. Sunt sigura ca ne-ar fi prins bine. Stiu ca suntem marcati dar fiecare a incercat un mecanism propriu de a face fata. Al meu este increderea in educatie. Increderea in faptul ca oamenii, desi pot deveni si foarte rai, sunt buni,in esenta. Si ca acest filon de bunatate, de empatie fata de semen, trebuie sprijinit, alimentat cu adevar, cu educatie, cu ajutor, cu bunatate si empatie reciproce.

Si, dupa multi ani, am infiintat Asociatia Tikvah.